Catre Tur Virtual
ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAŞ

Se naşte la 4 aprilie 1872, în Bucureşti, într-o veche familie de mici boieri. Liceul îl face la Bucureşti. În 1892 este numit „custode preparator" la Muzeul de antichităţi, condus de Grigore Tocilescu. În 1893 pleacă la studii în Germania, la Universitatea din Műnchen, sprijinit de Regele Carol I, la sfaturile lui Al. Odobescu. Aici studiază istoria artei. Întors în ţară, demisionează de la Muzeul de antichităţi şi-şi continuă studiile, plecând în Franţa şi, din nou, în Germania, preocupat fiind de muzeografie. Îl are ca îndrumător pe Wilhelm von Bode, reformator al muzeelor berlineze.

După terminarea studiilor, este numit bibliotecar,apoi director la Fundaţia Carol I şi profesor la catedra de istoria artei şi estetică la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti .

La 1 octombrie 1906 Al. Tzigara-Samurcaş este numit director al Muzeului etnografic, de artă naţională, artă decorativă şi artă industrială, devenit, în 1915, Muzeul de artă naţională Carol I. Noul muzeu funcţiona temporar în clădirea fostei monetării a statului din Şoseaua Kiseleff nr.3, pe locul unde fusese palatul domnitorului Nicolae Mavrogheni. De la început, Al. Tzigara-Samurcaş îşi organizează muzeul pe baze ştiinţifice moderne. Achiziţiile pe care le face duc la sporirea considerabilă a colecţiilor, punctul forte fiind expunerea pavilionară a casei lui Antonie Mogoş din Ceauru, jud. Gorj.

Începe o luptă neîntreruptă pentru obţinerea din partea autorităţilor a fondurilor necesare ridicării noului local (cel actual), la ale cărui planuri a colaborat cu arhitectul N. Ghica-Budeşti. În acest scop, el scrie numeroase articole în presă, pe care le va strânge mai târziu, în 1936, în cartea sa, „Muzeografie românească”. La 30 iunie 1912 se pune piatra fundamentală a noii clădiri a Muzeului. Construcţia a suferit numeroase întreruperi, fiind definitivată abia în 1941.

În toată perioada cât a fost director al Muzeului, Al. Tzigara-Samurcaş a depus o activitate prodigioasă, legată şi de celelalte importante funcţii pe care le-a îndeplinit: director al Fundaţiei Carol I şi profesor de istoria artei şi estetică la Cernăuţi. Scrie articole din cele mai variate domenii, lucrări de specialitate, între care arta populară ocupă un loc de frunte, ţine conferinţe la radio sau la Ateneu, participă la congrese şi expoziţii internaţionale. Al.Tzigara-Samurcaş devine un nume de referinţă în domeniul care l-a consacrat.

Situaţia se deteriorează după al doilea război mondial, când autorităţile comuniste îl alungă în 1948 de la conducerea Muzeului. Bătrân, bolnav şi umilit peste măsură, Părintele muzeului de la Şosea moare la 1 aprilie 1952.

Măştile cenuşii

Irina Nicolau




Cine este curios şi vrea să ştie ce este masca, să citească o singură carte. Cum citeşti mai multe, te încurci. Ca în multe alte cazuri, sub aceeaşi pălărie sunt îndesate lucruri diferite, am ajuns să numim mască orice obiect care se aplică pe obraz: mască de gaz, mască medicală, mască pentru ten gras… Uneori obrazul iese complet din discuţie, zicem, ăla este un prefăcut, purtările lui sunt o mască. Alteori ies din discuţie şi obrajii şi purtările, auzim, prăvălia cutăruia merge prost dar nu se sinchiseşte, pentru el este o mască.
Masca ascunde. Te ascunzi de bună voie sau te ascund alţii cu forţa. Pentru al doilea caz am în vedere masca de fier pe care este obligat s-o poarte personajul din filmul cu acelaşi nume, dar şi pe cele purtate de către noi toţi timp de patruzeci şi cinci de ani. Insistenţa cu care s-a vorbit în toată această vreme despre demascare mă face să cred că agenţii demascatori ştiau că trăiesc într-o lume de mascaţi. Gândeau aşa pentru că măcar o parte dintre ei aveau conştiinţa propriei lor duplicităţi şi pentru că măcar o parte dintre ei îşi dădeau seama că puterea pe care o slujesc obligă pe oameni să poarte o mască, să-şi ascundă adevărata identitate (etnică, socială, culturală) după un paravan gri.
Îmi vine şi acum să râd-plâng când îmi aduc aminte cum, în 1972, m-am mascat ca să-l conving pe ofiţerul de la paşapoarte că sunt o fată simplă de la ţară care, după ce stă o lună în Grecia, se întoarce. Porneam cu handicapul de-a nu fi măritată, de-a nu avea copii, casă proprietate personală sau maşină, în viziunea celor din strada Nicolae Iorga eram o frunză în vânt, gata să trădeze şi să emigreze, nefiind legată prin nimic de ţară. Mi se refuzase deja paşaportul de două ori. Eram turbată. Doream „să ies“. În dimineaţa zilei de audienţă am stat în faţa oglinzii trei ore. Mai întâi nu m-am fardat. Fardul este şi el o mască pe care am înlăturat-o adoptând ceea ce era pentru mine masca obrazului nud. Mi-am pieptănat părul peste cap, l-am uns cu cremă să stea lipit pe spate şi mi-am pus o bentiţă albă, nici prea lată, nici prea îngustă, în genul acelora pe care le pretindeau directoarele îndrăcite prin şcoli. Pe urmă mi-am pus o fustă plisată de tergal gri, demodată şi lălâie, o bluză de poplin albă cu guler mic şi meschin iar în picioare am încălţat o pereche de tenişi modeşti, spălaţi de câteva ori şi cu şireturile destrămate. M-am dus la audienţă aşa. Era ceva în ţinuta mea care l-a făcut pe ofiţer să simtă că nu e în regulă. Era mic şi semăna cu Birlic. M-a privit şi pe urmă a început să-mi răsfoiască dosarul. La un moment dat, Birlic a ridicat ochii din foi şi a exclamat, ahaaa, macedoneancă, legionari, cu cuţitul la brâu… Nu mai fusesem în nici o audienţă. Venisem decisă să vorbesc cât mai puţin, dar m-a luat gura pe dinainte şi am început să mă răţoiesc la el. I-am spus că macedonenii n-au fost mai legionari decât alţi români, că lor li s-a dus buhul, ceea ce este cu totul altceva, şi că la noi în familie cuţitele sunt de două generaţii păstrate în sertarul de la bucătărie, dar că bunicul l-a purtat la brâu cum îl purta toată lumea, adică aşa cum l-a purtat, probabil, şi bunicul lui. Nu-mi dau seama pentru ce nu s-a enervat şi a continuat, dumneata ai văzut tot ce merita să fie văzut în România? Nu, i-am răspuns, dar eu vreau să văd Acropola şi n-are rost să o caut aici. Ştiam că pierdusem paşaportul şi nu-mi mai păsa. Ce garanţii poţi să-mi dai că te întorci? Nici una! La un moment dat mi s-a părut că vorbim aproape ca nişte oameni normali. Îmi venea să-mi scot bentiţa de pe cap. Oricum, simţeam că nu-mi trebuie o Acropole obţinută la preţul ăsta. Veţi primi răspunsul nostru, mi-a zis. Am ieşit. Până la urmă am plecat în Grecia.
Povestea mea nu urmăreşte să umanizeze figura ofiţerului de la paşapoarte. Nimeni nu este perfect şi tembelismul meu, probabil, l-a contaminat. Cred că nu se lăsa contaminat prea des pentru că, dacă ar fi făcut-o, zbura de nu se vedea. Prin povestea mea am încercat să arăt cât de apăsătoare erau măştile cenuşii. Presupun că, uneori, oboseau şi ei să le poarte. Pe mine pur şi simplu mă sufocau. Când am fost obligaţi să ne cumpărăm la servici măşti de gaze, cu plata în rate, ca să râdem, ni le-am pus pe faţă. Mi-amintesc că mi-am smuls-o imediat cu gândul că mai bine mor de gaz. Nu toţi erau la fel de nestăpâniţi.
Purtate timp de două generaţii, măştile gri au produs omul de tip nou. El este de două feluri: vânătorul şi vânatul. Masca vânătorului îl face să pară bun chiar şi în clipa când apasă pe trăgaci. Masca vânatului înfăţişează un ins nevinovat şi obedient indiferent ce se petrece în sufletul său. Omul care nu voia să aibă belele încerca să adopte una dintre cele două măşti gri. Ce mă surprinde este faptul că acum, de când cu libertatea, o mulţime de oameni ţin cu dinţii de măştile vechi. Purtate timp de două generaţii, unora le-a intrat masca în faţă. Şi, de bine de rău, acum ar avea alternative, rolurile s-au diversificat, poţi să fii dizident, opozant, neutru, poţi să te maschezi cât vrei de colorat… În ce mă priveşte, în relaţia inevitabilă cu măştile omeneşti, încerc să exprim cât mai limpede gândul, sunt contra voastră, domnilor!





înapoi la pagina principală