Catre Tur Virtual
ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAŞ

Se naşte la 4 aprilie 1872, în Bucureşti, într-o veche familie de mici boieri. Liceul îl face la Bucureşti. În 1892 este numit „custode preparator" la Muzeul de antichităţi, condus de Grigore Tocilescu. În 1893 pleacă la studii în Germania, la Universitatea din Műnchen, sprijinit de Regele Carol I, la sfaturile lui Al. Odobescu. Aici studiază istoria artei. Întors în ţară, demisionează de la Muzeul de antichităţi şi-şi continuă studiile, plecând în Franţa şi, din nou, în Germania, preocupat fiind de muzeografie. Îl are ca îndrumător pe Wilhelm von Bode, reformator al muzeelor berlineze.

După terminarea studiilor, este numit bibliotecar,apoi director la Fundaţia Carol I şi profesor la catedra de istoria artei şi estetică la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti .

La 1 octombrie 1906 Al. Tzigara-Samurcaş este numit director al Muzeului etnografic, de artă naţională, artă decorativă şi artă industrială, devenit, în 1915, Muzeul de artă naţională Carol I. Noul muzeu funcţiona temporar în clădirea fostei monetării a statului din Şoseaua Kiseleff nr.3, pe locul unde fusese palatul domnitorului Nicolae Mavrogheni. De la început, Al. Tzigara-Samurcaş îşi organizează muzeul pe baze ştiinţifice moderne. Achiziţiile pe care le face duc la sporirea considerabilă a colecţiilor, punctul forte fiind expunerea pavilionară a casei lui Antonie Mogoş din Ceauru, jud. Gorj.

Începe o luptă neîntreruptă pentru obţinerea din partea autorităţilor a fondurilor necesare ridicării noului local (cel actual), la ale cărui planuri a colaborat cu arhitectul N. Ghica-Budeşti. În acest scop, el scrie numeroase articole în presă, pe care le va strânge mai târziu, în 1936, în cartea sa, „Muzeografie românească”. La 30 iunie 1912 se pune piatra fundamentală a noii clădiri a Muzeului. Construcţia a suferit numeroase întreruperi, fiind definitivată abia în 1941.

În toată perioada cât a fost director al Muzeului, Al. Tzigara-Samurcaş a depus o activitate prodigioasă, legată şi de celelalte importante funcţii pe care le-a îndeplinit: director al Fundaţiei Carol I şi profesor de istoria artei şi estetică la Cernăuţi. Scrie articole din cele mai variate domenii, lucrări de specialitate, între care arta populară ocupă un loc de frunte, ţine conferinţe la radio sau la Ateneu, participă la congrese şi expoziţii internaţionale. Al.Tzigara-Samurcaş devine un nume de referinţă în domeniul care l-a consacrat.

Situaţia se deteriorează după al doilea război mondial, când autorităţile comuniste îl alungă în 1948 de la conducerea Muzeului. Bătrân, bolnav şi umilit peste măsură, Părintele muzeului de la Şosea moare la 1 aprilie 1952.

Mexic – Tradiţii şi obiceiuri

Raluca Ciuntu, muzeograf


VERNISAJ: joi, 3 februarie, ora 13:00, la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi

Ce poţi spune despre Mexic fără să cauţi în enciclopedie?

Poncho, sombrero, tequila, mariachi, deşert, cactuşi... O imagine pe care ţi-au creat-o, în mare parte, filmele. 
Dar poate că nu ştiai de náhuatl, mayaşi, zapoteci, mixteci, otomí, totonaca, mazahua, mazateci... Şi acestea sunt doar câteva dintre populaţiile indigene ale Mexicului fiecare cu obiceiurile şi tradiţiile lor. 

Din 3 februarie 2011, la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi, Mexicul ţi se arată aşa cum probabil că nu l-ai văzut niciodată: statuete de ceramică şi străchini, ţesături viu colorate, podoabe şi obiecte de îmbrăcăminte, coşuri împletite şi cufere pictate, jucării şi măşti, sticlărie, statuete cioplite în lemn, picturi pe hârtie amate – seva pământului, săgeţi cu pene, dar şi... Zeul Ploii.

Expoziţia, realizată în parteneriat cu Ambasada Mexicului în România, a fost deschisă la Muzeul Naţional al Ţăranului Român din 15 mai până în 31 iulie şi a mai fost itinerată la Muzeul Naţional al Agriculturii din Slobozia şi la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.



Mexic – Tradiţii şi obiceiuri
3 februarie 2011 – 30 martie 2011, Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi



 Muzeul Naţional al Ţăranului Român tezaurizează în patrimoniul său Colecţia Ţări Străine ce reuneşte obiecte reprezentative pentru creaţia tradiţională a unor naţiuni sau etnii europene şi extra-europene.
 Colecţia Ţări Străine s-a dezvoltat începând din 1959 în jurul unui modest fond transferat din muzeul bucureştean Toma Stelian. În decursul a două decenii, prin politica de schimburi culturale bilaterale ale României cu alte state şi sub coordonarea unui nume marcant al etnografiei româneşti precum cel al lui Tancred Bănăţeanu, acest fond s-a îmbogăţit, reunind în prezent aproximativ patru mii de obiecte ce exprimă într-un dialog nonverbal diversitatea culturală a Lumii.
 În contextul socio-politic al României din penultimul deceniu al secolului trecut fondul Colecţiei Ţări Străine a fost prezentat publicului în circuitul expoziţional al Muzeului Astra din Sibiu însă această conjunctură nefirească a fost corectată prin revenirea în muzeu a Colecţiei în 1990.

 În acest context cultura populară mexicană este exprimată prin cele cinci sute de piese care au făcut obiectul schimbului cultural dintre România şi Mexic din 1967.
 În anul menţionat s-au omagiat în Ciudad de Mexico „Zilele de prietenie cu România”, moment ce a permis publicului mexican cunoaşterea valorilor culturii româneşti prin studiul lui Armando de Maria y Campos dedicat operei lui Ion Luca Caragiale, prin antologia de poezie românească în traducerea lui G.L. Arzubide şi prin deschiderea „Expoziţiei permanente de etnografie românească” la Museo Nacional de las Culturas, expoziţie ce a reunit piese de ceramică, ţesături, obiecte din lemn, costume ţărăneşti.

 Expoziţia Mexic – Tradiţii şi obiceiuri, deschisă la Muzeul Dunării de Jos - Călăraşi ilustrează diversitatea etnică a Mexicului contemporan.
 Definindu-se prin cel de al doilea articol al Constituţiei din 1917 ca un stat multicultural, Mexicul recunoaşte „dreptul comunităţilor indigene de a-şi păstra şi îmbogăţi limbajul” astfel încât astăzi, alături de limba spaniolă sunt recunoscute ca limbi naţionale şi cele 63 de limbi ale indigenilor amerindieni. Din această vastă comunitate plurilingvistică şi pluriculturală se reunesc în cadrul tematic al expoziţiei obiecte de artă populară mexicană ce exemplifică prin ele însele dimensiunea spirituală a oamenilor ce le-au plămădit.
 Cultura populară mexicană se exprimă în complexitatea sa printr-un cuvânt născut în limba neolatină a conquistadorilor, prin spaniolul amasamiento - frământare. Căci din perpetua căutare a spiritului uman s-a născut curajul de a străbate infinitele ape de pe Orbis Terrarum în căutare de noi lumi.
 Lumea Nouă şi-a dezvăluit splendorile în secolul al XVI-lea la Curtea unei Spanii în care în amurgul aceluiaşi veac ajungeau din Răsăritul latin al Lumii Vechi prin opera lui Lope de Vega y Carpio veşti despre „El prodigioso principe Transilvano” ,voievodul român Mihai Viteazul.

 Costumele populare prezentate în expunere utilizează croiuri de tip huipil – descrise în Codice Vaticano – şi utilizate azi în Oaxaca.Prin vopsirea materialelor se continuă tradiţia utilizării pigmenţilor naturali prin extragerea tonurilor de roşu din Coccus cacti, a violetului din Purpura pamsa, iar albastru din Indigofera, aşa cum au fost prezentate cu cinci veacuri în urmă de Fray Bernardino de Sahuan în a sa „Historia general de las cosas de la Nueva Espana”.
 E interesant de menţionat că şi azi este folosit războiul de ţesut ce se fixează de brâu – telar de cintura – identic cu cel utilizat de Ţesătoarea maya din Jaina!
 Femeile membre ale comunităţii Nahua din Cuetzalan,(Puebla) îşi înfrumuseţează coafura utilizând o împletitură din fire de lână violetă şi verde ce face trimitere la toca aristocraţilor azteci.
 Femeia mexicană este însoţită de-a lungul vieţii de o piesă de port specifică, de rebozo, o ţesătură ce o învăluie în măsura în care ea doreşte să se dezvăluie. Ţesute din bumbac, aceste piese – în fabricarea cărora s-a impus comunitatea Otomi Pame – sunt preţuite în raport cu modelul obţinut din împletirea franjurilor lungi.
 Bijuteriile din argint, realizate în tehnica ciocăniri şi prin turnare, completează costumele femeilor mexicane sporindu-le frumuseţea.
 Piesă de port specifică a comunităţii Huichol pălăria „de peyotero”, este împodobită cu pene de condor, acestea amintind de biodiversitatea Mexicului ce l-a fascinat – la începutul veacului al XIX-lea – pe Alexander von Humbold.
 Ceramica policromă mexicană este rezultatul filtrării – prin intermediul pieselor spaniole – a influenţelor artei arabe căci din tradiţia acestei mari culturi s-au adăugat lutului modelat pe roată smalţul – element necunoscut Antichităţii europene – şi ornamentele specifice cu păuni şi cămile. Cuvintele, ce pot închide în ele Timpul, ne amintesc acest lucru precum termenul spaniol jarra ce ne trimite la echivalentul său arab yarra care se traduce prin ulcior cu toarte sau oală de pământ.
 Din mărgele şi ceară sunt realizate modele complexe – ce au ca suport coaja de dovleac – ale cupelor jicaras, iar din hojalata - tabla galvanizată se obţin recipiente pentru lichide, obiecte miniaturale sau elemente decorative asemenea unei palomita care evocă obiceiurile de Anul Nou din Puebla.
 Sculptura în lemn este practicată de meşteri specializaţi; ei realizează lădiţe înfrumuseţate prin tehnica lacurilor suprapuse dar şi măşti de carnaval precum cele ale comunităţii Nahua.
Spiritele confecţionate din hârtie brună de amate povestesc despre obiceiurile legate de recoltare ale localnicilor Otomi din Sierra de Puebla.
În Mexic cuvântul charro nu mai aminteşte de simplul lucrător dintr-o fermă spaniolă, ci este sinonimul curajului, al masculinităţii. Charreada este o întrecere în care un charro execută cu eleganţă şi cu un perfect control al calului său o serie de exerciţii impuse precum cel numit La Mangana în care trebuie să prindă cu laso-ul – din picioare sau călărind – de picioarele din faţă un cal care galopează; în Peal calul trebuie să fie prins de picioarele din spate. În exerciţiul Cola charro călăreşte alături de un taur tânăr pe care, apucându-l de gât – din galopul calului – îl culcă la pământ. Paso de la Muerte este un număr pe care numai un charro „muy macho” îl poate executa căci în acest exerciţiu galopează lângă un armăsar sălbatic, pe care îl încalecă din mers şi îl călăreşte, ţinându-se de spinarea acestuia, fără să îşi piardă pălăria! Un charro se prezintă în faţa asistenţei în costumul specific fiecărui eveniment: cu pantaloni din piele ce îl protejează de coarnele taurului în momentul reprezentaţiei sau în costumul de gală cu vestă şi pălărie brodate cu fire de argint atunci când dovedeşte că este demn de acestea.
La o fiesta mexicană dansatorii poartă pinteni pentru a completa muzica fluierelor din bambus, a tamburinelor, a chitarelor in Chiapas, a viorilor în Chihuahua, a micilor tobe toponaxtle ori ale marimbei. Aceste instrumente acompaniază interpreţii în dansuri precum La Culebra, Jarabe, El Gallito, El Toro, La Negra; dansurile preferate ale indigenilor Zapoteca sunt Las Malinques, Los Negritos, Los Malos Viejos. Comunitatea Cuicateca îşi numeşte principala lor sărbătoare după dansul La Tortolita.

Obiectele reunite în această expoziţie descriu un crâmpei din universul spiritualităţii mexicane, un univers ce s-a deschis Lumii prin culorile Fridei Kahlo, prin tuşele lui Diego Rivera, David Siqueiros şi Clemente Orozco , prin opera lui Juan O’Gorman, prin studiile lui Felix Candela, prin scrierile lui Lucas Alaman, prin versurile lui Octavio Paz, prin cuvintele lui Carlos Fuentes, prin îndoielile lui Alfonso Reyes, prin muzica lui Carlos Chavez, prin căutările lui Mario J. Molina, prin gândurile de pace ale lui Alfonso Garcia Robles.

 




înapoi la pagina principală