Catre Tur Virtual
Din arhivele de fotografie şi film ale Muzeului Partidului Comunist nu am păstrat mare lucru atunci când am revenit în clădirea muzeului lui Alexandru Tzigara-Samurcaş. De fapt, am păstrat doar nişte mari role de peliculă de propagandă îndesate în cutii de tablă şi câteva cutii de lemn în care am găsit clişee pe sticlă cu imagini de sat vechi, care ni s-au părut, mai mult sau mai puţin explicabil la o primă privire, cu adevărat valoroase. Mult mai târziu, le-am orodnat, le-am cercetat şi am aflat că fotografiile erau realizate de un mare fotograf uitat – Iosif Berman – jurnalist şi membru în echipele Şcolii Sociologice conduse de Profesorul Dimitrie Gusti. Acestea, împreună cu un fond important de imagini documentare de la începutul secolului XX, colecţionate la muzeu de către Tzigara-Samurcaş însuşi au stat la baza actualei Arhive de imagine a muzeului.

Mai departe, entuziasmul şi munca noastră ne-au adus norocul unor prieteni colecţionari, care au donat o mare cantitate de imagine fotografică pe suport de sticlă, de film şi de hărtie şi ale căror nume marchează încă organizarea actuală a materialelor. S-ar putea să fie singura arhivă de imagini documentare, având ca reper donatorii. Putem spune că este o arhivă a evergheţilor.

La ora actuală, Arhiva de Imagine a Muzeului Naţional al Ţăranului Român conţine gravuri, acuarele, picturi în ulei şi caiete de schiţe de teren, unele din secolul XIX, negative şi diapozitive pe sticlă, fotografii vechi în passe-par-tout de epocă, documentare vizuală de teren contemporană (cu contacte pozitive), imagine digitală (fotografie şi filmare brută), măriri fotografice pentru expoziţii şi filme documentare montate.

Pentru o primă privire à vol d’oiseau, vă propunem seria de discuri OCHI ÎN OCHI, produsă de Muzeul nostru. Pentru simpla bucurie a ochiului, vă arătăm câteva dintre imaginile pe care le iubim. Reveniţi şi veţi vedea mereu altele...

Sărbătoare cu muzici
5 februarie 2012




Duminică, 5 februarie, Muzeul Ţăranului împlineşte 22 de ani de la (re)înfiinţare.

Cu această ocazie, intrarea în expoziţia Pe aripile timpului va fi liberă, iar de la orele 12.00, 14.00 şi 16.00, vizitatorii pot participa la vizite ghidate.
Vă aşteptăm între orele 10.00 şi 18.00 pentru o ultimă zi de vizitare, după care expoziţia urmează să fie desfăcută şi pregătită pentru refacerea ei în Franţa.

De la ora 18.00, în Studioul Horia Bernea, va avea loc proiecţia filmului Triptic: Constantin Brăiloiu, Clara Haskil şi Dinu Lipatti (un film de Ana Simion, pus la dispoziţie de Editura Video). Proiecţia filmului va fi urmată de
Ecouri din România profundă – concert de muzici tradiţionale la Studioul Horia Bernea.

Ion Costache şi Mihai Diniţă din satul Merişani-Dobroteşti, Teleorman, vor cânta din caval, diferite feluri de fluiere (simple sau îngemănate), cimpoi şi ocarină – separat sau împreună – cântece de dragoste şi melodii de joc din Teleormanul de altădată.

Nelu Petru Jolţe din satul Birtin, Siminic Guti şi Leontin Dungău. Cei trei bihoreni vor executa cântece lirice (doine) şi melodii de joc: Luncanul (numit înspre Beiuş Polcă), Sălăjanul (numit şi Pe picior), Mănănţelul şi Învârtita rară (din părţile Clujului).

Nicolae Piţiş va cânta hori din Ţara Lăpuşului, va suna din trâmbită, va dansa şi va striga ca la joc. I se va alătura după voie, cu glasul, zongora, drâmba, tilinca sau viola (contra), Ioan Pop din Hoteni, Maramureş, conducătorul cunoscutului grup Iza. Împreună cu cei doi vor mai evolua Ioachim Făt (ceteră) şi Grigore Chira (zongoră, dobă, gordon), care vor executa hori şi melodii de joc de altădată din Maramureş, din Lăpuş şi din Chioarul vecin.


Vă invităm să sărbătorim împreună, pe 5 februarie, cu muzici şi bucurie !


Intrarea este liberă !






Ecouri din România profundă




Într-o măsură sau alta, toate muzicile sunt marcate de timp. Fiecare dintre ele este totodată produsul tradiţiei şi expresia epocii sale. /…/ Muzicile se transformă odată cu lumea, pentru a se adapta circumstanţelor şi a răspunde trebuinţelor şi aşteptărilor noastre.

Aceste fraze încifrează o constatare pe care etnomuzicologii au validat-o repetat, în diferitele culturi muzicale ale lumii. Dar constatarea are nevoie de nuanţări care să dea seama de situaţiile atipice: Societăţile nu se prefac cu necesitate uniform. Ele pot lăsa în urmă categorii întregi de „marginali” alcătuite din bătrâni, locuitori ai unor ţinuturi îndepărtate, analfabeţi sau agricultori care nu vor sau nu pot să ţină pasul cu prefacerile vremilor noi. Muzica acestora împietreşte parcă într-o epocă revolută, cea în care oamenii s-au simţit confortabil.

„Marginalii” societăţii româneşti sunt mai numeroşi decât s-ar crede. Ei sunt deseori părinţii sau bunicii celor care, luând viaţa în piept, au plecat la muncă în ţări străine. Trăiesc o dramă a inadaptării, care se oglindeşte în muzica lor vetustă. O muzică pe care citadinii o ignoră şi pe care recitalul din astă seară îşi propune să o dea la iveală cu ajutorul câtorva muzicieni din Teleorman, Bihor şi Maramureş.

Ion Costache şi Mihai Diniţă sunt ciobani şi agricultori din Merişani, Teleorman, cumnaţi, vecini şi prieteni. Primul, cunoscut constructor de instrumente populare, e umblat prin lume. Cel de-al doilea, ager mânuitor al fluierelor făcute de Costache, este însă un om retras, care se refugiază uneori în casă şi cântă pentru sine ca pe timpuri. Amândoi sunt oameni liberi, care refuză să-şi standardizeze cântarea, aşa cum se practică astăzi.

Nelu Petru Jolţe este paznic la Oradea, dar trăieşte şi se gospodăreşte în satul Birtin, Bihor. Cântă la petreceri moderne din vioară cu goarnă (higheghe) sau din vioară obişnuită (numită vioară dulce) împreună cu „orchestra” lui, alcătuită dintr-un saxofon, o orgă, un solist vocal şi o staţie de amplificare. Dar majoritatea melodiilor sale sunt vechi piese rurale din regiune. Tinerii le acceptă; mai mult chiar, dansează după ele cu plăcere. Nelu Petru Jolţe aruncă punţi de legătură între bătrâni şi descendenţii lor, opunându-se parcă izolării prin muzică a celor dintâi.

Nicolae Piţiş din Târgu Lăpuş, fost agricultor, s-a făcut cioban şi s-a retras în munte în anii colectivizării, ca „să scape de comunişti”. Aici, în mijlocul oilor şi al câinilor, şi-a petrecut tinereţea cu trâmbita şi fluierele lui. Cobora în sat doar când iernau oile sau când era poftit la vreo nuntă. La bătrâneţe, s-a aşezat în casa pe care şi-a construit-o departe de ceilalţi gospodari. Acum are mai mult timp să-şi facă demodatele lui cântări împreună cu Ioan Pop şi muzicanţii din grupul Iza, singurii care se pricep să-l acompanieze aşa cum îşi doreşte: ca în trecut.
 


înapoi la pagina principală