Catre Tur Virtual
Atelierul de creativitate este un proiect al Muzeului Naţional al Ţăranului Român aflat în derulare încă din 2001. Irina Nicolau a avut ideea şi a susţinut organizarea unor ateliere de creativitate care să ofere o completare sau o alternativă la educaţia care se face în şcoli, prin care copiii dobândesc cunoştinţe despre sat, ţăran, obiceiuri; deprind abilităţi practice, dar mai ales li se stârneşte creativitatea şi creează cu mâinile lor diverse obiecte.
Atelierul de creativitate a pornit cu trei secţiuni: etnologie – poveşti – desen, cusături – ţesături şi modelaj în lut la care, în timp, s-au adăugat alte cîteva activităţi pentru copii: curs de fotografie, atelier de teatru de păpuşi şi construit păpuşi, ateliere de sunet şi meşteşug, ţesut la război, atelier de hîrtie manuală şi altele.
Atelierul de creativitate este structurat în patru programe diferite. Anual, există o sesiune în timpul anului şcolar la care copiii vin cu clasa, o altă sesiune în vacanţa de vară la care vin cu părinţii, acţiunea de 1 Iunie şi un program cu artişti invitaţi şi colaboratori care se suprapune cu primele.
Periodic se publică cele mai bune creaţii ale copiilor.

Atelierul de etnologie, desen, pictură cu Ruxandra Grigorescu

Pornind de la pictura ţărănească văzută în sălile muzeului, copiii desenează şi pictează pe diverse suporturi (hârtie, pânză, lemn, sticlă, mic mobilier). După modele (izvoade), dar şi din imaginaţie, pofta de culoare vine văzând, lucrând, experimentând. Atelierul e la dispoziţia elevilor (pe tot parcursul anului şcolar) şi a celor interesaţi (în timpul vacanţei mari). În timpul anului şcolar participarea la cursuri este colectivă (clase cu circa 20 de elevi sau grupe de grădiniţă), iar în timpul vacanţei de vară cursurile se ţin în iulie cu grupe de câte 10 - 15 copii (avînd două astfel de întîlniri pe săptămână).
Colaborările se fac cu şcoli, licee, grădiniţe şi fundaţii din Bucureşti, iar pe proiecte punctuale avem şi cursanţi elevi din sate aflate în proximitatea Bucureştiului.

Atelierul de cusături-ţesături cu Ruxandra Grigorescu şi Lidia Stareş

Cu ace, aţe, mărgele, lânuri şi paiete, nasturi, foarfeci şi tipare, la atelierul de croitorie, broderie şi ţesut se lucrează după informaţia bogată din muzeu sau după inspiraţie. Avem gherghef şi război de ţesut şi specialişti (meşteri şi artişti profesionişti). Participanţii sunt elevi, copii de grădiniţă şi liceeni. Grupele de lucru sunt de maxim 10 copii.

Atelierul de teatru cu Beatrice Iordan

Propune apropierea copiilor de lumea poveştilor tradiţionale, dar nu numai. Repertoriul cuprinde piese tradiţionale, cum au fost Lăzărelul (jucată în 2007) şi Vicleimul (jucată în 2006), texte aparţinînd repertoriului clasic, Romeo şi Julieta (jucată în cadrul festivalului de la Teatru de Operetă), Viaţa e frumoasă, (noiembrie 2009) şi Micul Prinţ (proiect în lucru), precum şi piese create de noi: O poveste cu umbre (jucată în martie 2010) şi Melcişorul cel grăbit (jucată în aprilie 2010).
Pe lîngă apropierea de text, acest atelier îşi propune însuşirea unor tehnici de construit păpuşi (specifice păpuşarilor profesionişti) şi a modalităţilor de construcţie a decorului specific piesei alese pentru a fi jucate şi se finalizează cu jucarea propriu-zisă a piesei de către micii actori. Pe durata atelierului de teatru participanţii vor fi ajutaţi să înţeleagă şi să deprindă arta mânuirii păpuşii, precum şi arta jocului actoricesc.
Atelierul de teatru este un atelier de lungă durată întinzându-se pe parcursul unui an şcolar. Vârsta minimă de participare este 8 ani. Numărul maxim de participanţi într-o grupă este de 10 copii.

Atelierul de construcţie scenografică cu Beatrice Iordan

Este continuarea atelierului de teatru, dar se desfăşoară doar în timpul vacanţelor de vară şi vizează însuşirea unor tehnici de realizare de măşti şi diferite tipuri de păpuşi (păpuşi pe sticlă, păpuşi pe linguri de lemn, păpuşi pe băţ, marionete, animăluţe din sârmă etc). Acest atelier presupune doar construcţia scenografică, nu şi tehnici de mânuire.
Vârsta minimă de participare - 7 ani. Numărul maxim de locuri într-o grupă este de 10 copii.

Atelier de fotografie cu George Turliu

La atelierul de fotografie învăţăm să mânuim aparatul de fotografiat. Acesta are două hăţuri şi două butoane. Primul este verde şi este foarte important pentru că de el depinde bunul mers al fotografierii artistice. Cel roşu nu este la fel de important, dar este mult mai frumos. Hăţurile sunt pentru strunirea aparatului. Aceasta tehnică străveche am învăţat-o de la un bătrân apaş, pe care l-am întâlnit la Babele, ţinea în mână un dagherotip şi prindea pe peliculă sufletul vântului.

Poveşti cu urechi de Călin Torsan

Experienţa de muzicant şi bucuria de a împărtăşi copiilor câte ceva din lucrurile pe care le-am aflat de-a lungul anilor despre peisajul sonor al lumii ţărăneşti, m-au făcut să coagulez mai multe idei în programul cursului Poveşti cu urechi.
Iniţial, alături de Ciprian Voicilă, coordonatorul proiectului Venim noi la voi! – un curs itinerant de etnologie –, am dezvoltat aceste cunoştinţe în faţa mai multor elevi de şcoală şi liceu din Bucureşti. Această iniţiativă a fost întâmpinată cu o curiozitate şi un interes pe care nu le-am fi bănuit la vremea respectivă.
Aşa se face că, după câţiva ani, am hotărât să reiau drumurile deschise atunci în ceea ce astăzi se numeşte Poveşti cu urechi, un periplu subiectiv, concret – folosesc exemplificări muzicale, colaborări cu alţi instrumentişti, ori măcar audiţii şi sugestii de audiţie –, prin lumea sunetelor tradiţionale. Întotdeauna, analiza comparată a similitudinilor urbane este o prioritate pentru mine, una menită să apropie informaţiile de limbajul copilăriei actuale.
Cursul conţine informaţii organologice, poveşti despre vestiţi lăutari, paralele cu muzicile altor popoare şi citate din literatura destinată copiilor, unele referindu-se strict la universul sonor.

Atelierul de ceramică

Funcţionează la Muzeu din 2001 sub forma modelajului în lut.
Din 2007 atelierul de ceramică, fiind cel mai solicitat de copii şi de părinţi, a început să fie ţinut şi de ceramişti sau meşteri olari invitaţi la muzeu. Colaborarea cu Asociaţia Gaspar, Baltasar şi Melchior la proiectul Lut Ars s-a materializat în ateliere foarte apreciate de copii la roata olarului, susţinute în fiecare an de 1 Iulie de meşterul olar din Piscu, Dumitru Constantin şi într-un cuptor de ars ceramică construit de acelaşi meşter în curtea muzeului. În septembrie-octombrie 2008; Karin Heyne, ceramistă şi fondatoare a unui atelier de creativitate în Dresda (şi care organizează şi susţine de 20 de ani cursuri de pictură, ceramică, tipărituri, serigrafie, lucru în lemn şi piatră pentru copii) a susţinut 10 ateliere pentru copii urmate de o ardere neagră. Atelierul de ceramică a fost susţinut de ceramista Monica Pădureţ.

Atelier de hârtie manuală cu Răzvan Supuran

Un proiect început din grijă, atenţie, conştientizare faţă de hârtie şi de meşteşugul care a făcut-o posibilă. Meşteşugul se învaţă şi se transmite mai departe. Aşa a început Atelierul de Carte. O idee s-a continuat cu o alta şi primele hârtii au început să apară: născute din vegetale sau renăscute din surorile lor reciclate. Copiii au fost primii curioşi şi “utilizatori” ai hârtiei manuale. Ei au descoperit că acuarelele se combină într-un fel anume pe hârtia asta groasă, ca o sugativă. Atelierul de Carte şi-a găsit firesc rădăcinile şi şi-a deschis porţile către lume (2008) prin cursuri de hârtie manuală, legătorie şi tipar manual la muzeu. Cele 4 întâlniri săptămânale urmează paşi întru “simpla” înţelegere a hârtiei: ce este şi cum se face hârtia manuală? Unde şi cum se intersectează hârtia cu alte inserţii? Ce alegi să aşterni şi să(-ţi) spui prin text şi imagine pe o hârtie făcută de tine?
Cursurile se finalizează cu o carte-obiect legată manual şi ştanţată pe copertă.

Ateliere cu Silviu Fologea

Vă propunem un nou atelier, de cusut păpuşi de pluş, interactiv, avînd în vedere succesul de care s-a bucurat cu mai multe ocazii, în care copiii au arătat multă curiozitate şi au fost gata să dea o mînă de ajutor la construirea propriilor jucării. Cu excepţia cusutului la maşină, ei participă nemijlocit la întregul proces de productie: alegerea tiparului, umplerea figurinelor cu vatelină, colorarea lor (atunci cînd materialul principal este unul alb), fixarea ochilor şi a altor accesorii care vor fi folosite.

Informaţii suplimentare la 021 317 96 59

Casa Meşterului Antonie Mogoş

Al. Tzigara-Samurcaş



 Dacă arta noastră populară nu se bucură încă de consideraţia ce i se cuvine, cauza este desigur că nu o cunoaştem în deajuns.
În genere produsele ţărăneşti ajung la cunoştinţa noastră prin alterarea banală a târgoveţilor sau, în cazul cel mai bun, prin exemplarele ei cele mai comune. Arta adevărat populară, neprefăcută încă, nu se vede prin oraşe, de-a lungul căilor ferate. Trebuie căutată prin regiunile mai adăpostite, prin colţurile mai ferite de pretinsa civilizaţie a târgurilor. Acolo numai ea şi-a păstrat individualitatea şi naivitatea ei. Acestea îi dau de altfel farmecul ei particular, cu toate formele adesea rudimentare în cari e îmbrăcată. Ori-cum ar fi ele însă, aceste manifestări trebuie să ne intereseze; dacă nu din punct de vedere al frumuseţii lor, care neapărat că nu se întâlneşte la toate, dar desigur prin caracterul lor.
Căci în aceste produse ale mâinei ţăranului se reflectează o parte din sufletul lui. Un refren de doină, o ie înflorită sau o furcă minunat crestată ne desvălue în toată sinceritatea inima poporului. Prin ele ajungem să-l cunoaştem mai bine şi să-l iubim mai degrabă decât prin frazeologia uneori prea înflăcărată, alteori prea pesimistă, ce de atâta vreme ni se serveşte asupra ţăranului român.
 Una din marile misiuni ale Muzeului de etnografie şi artă naţională este tocmai de a aduna cât mai multe asemenea documente originale ale poporului românesc.
 Ultima şi desigur că nu cea mai puţin importantă din achiziţiunile Muzeului este Casa meşterului gorjan Antonie Mogoş. Acestuia şi operei sale sunt închinate rândurile de faţă. Ca unuia din puţinii reprezentanţi ce ne-au mai rămas dintre adevăraţii meşteri ai poporului de la ţară. Arta lui e curată, necorcită de înrăuriri streine. E surprinzătoare totuşi prin originalitatea şi proporţia fericită a formelor. Se vede că e concepţia unui adevărat artist. Căci această înaltă însuşire nu i se poate tăgădui meşterului Antonie. Împrejurările au făcut ca renumele lui să nu depăşească cercul restrâns al plaiului său, dar personalitatea lui nu e mai redusă pentru aceasta. De aceea se cade ca prin câteva amănunte să-i hotărâm locul ce i se va cuveni într-o viitoare istorie a artei noastre populare.
Născut e Antonie Mogoş în ziua de Sânta Maria mică a anului 1835, în satul Bălceşti din judeţul Gorj. Din tatăl Neculai şi mama Păuna. De mic copil încă se ducea la biserică, care-i era dragă. D-abia se făcu mai mare şi intră chiar ca paraclisier în biserica din sat. Într-acest timp a învăţat să şi citească slova veche, pe care singură o cunoaşte şi azi. Numai numele ştie să-l scrie cu caractere latine. Prima carte în care a citit a fost catehismul, apoi Alexandria şi cărţi bisericeşti. După patru ani de paracliser a fost numit cântăreţ la aceiaşi biserică.
 Armată n-a făcut; a scăpat ca fiu de văduvă şi în schimbul a doi poli! De altfel bilet de naştere sau de botez nici n-are. Condica în care fusese trecut a ars deodată cu casa popei care l-a botezat.
 În vârstă de 28 de ani şi jumătate s-a însurat cu o fată din comuna învecinată Ceauru. Aici s-a stabilit de atunci încoace, fiind numit şi cântăreţ al bisericii din sat, funcţiune ce fără întrerupere mai ocupă încă şi azi. Însurat în două rânduri a avut opt copii; patru i-au murit. Era proprietar a 16 pogoane de pământ, din cari, după ce a dat copiilor, i-au mai rămas pentru el numai vre-o două pogoane. Mai posedă şi casa cu loc mare de grădină, o vacă, o iapă şi o cocie (trăsurică) cu care se duce la târg. Căci moş Antonie Mogoş e dintre fruntaşii satului său. Are leafă ca cântăreţ la biserică – 33 lei pe trimestru – şi mai e om cu meserie, nu simplu plugar. El e meşterul care a ridicat casele cele mai chipeşe şi porţile cele mai frumoase de prin cătunele Tămăşeşti, Stolojani şi Ceauru.
  De mic încă, el se îndeletnicea cu lucrarea lemnului. Îi era drag să cioplească, căci, de învăţat, n-a avut dela cine. Doar ce a putut să prindă văzând pe alţii lucrând. Era însă aşa de dibaciu din fire, încât în curând a întrecut pe toţi meşterii mai bătrâni ca el.
Şi mai era harnic, nu pregeta la muncă. Cu banii agonisiţi prin ridicarea caselor prin satele vecine a ajuns să-şi clădească şi casa lui. Pe aceasta însă n-a făcut-o după porunceala altuia, ci după cum l-a tras pe el inima. Şi într-adevăr, a isbutit să o facă mai mândră decât toate celelalte: un giuvaer în felul ei. E nu numai cea mai frumoasă din toată regiunea aceea, dar, desigur, una din cele mai interesante din toată ţara. Aceasta e părerea tuturor acelora cari au văzut-o.
 Un asemenea exemplar unic în felul său, nu trebuia să se distrugă, fără a fi păstrat ca model al unei arte care azi dispare. Acesta mi-a fost deîndată gândul, când am descoperit casa lui Mogoş. Intenţiunea de a o aduce la muzeu mi-a fost favorizată prin hotărârea ce avea stăpânul ei de o dărâma, chiar în vara trecută, spre a o înlocui cu alta de zid. Totuşi însă, propunerea de a mi-o vinde cu de-a întregul s-a părut tare ciudată moşului Antonie. A trebuit să mă întorc în trei rânduri la Ceauru până să ajungem la o înţelegere. Cu cât eu, mai ales în urma constatării potrivirii proporţiilor casei cu sala muzeului în care plănuiam să o instalez, eram mai decis să o cumpăr, cu atât stăpânul ei se codia mai mult să se despartă de ea. Căci la început nu-i venea să dea crezământ celor ce-i spunem că am să fac cu casa lui. Dar, în cele din urmă se hotărî a primi cei 500 lei ce i-am dat şi vânzarea fu încheiată. Moş Antonie Mogoş s-a ţinut întocmai de cuvânt: casa a fost desfăcută cu cea mai mare îngrijire şi transportată fără a se fi pierdut nimic. În Bucureşti a fost din nou ridicată tot de meşterul Mogoş, care, cu toţi cei 73 de ani, e încă vioi şi stăruitor la muncă. Fotografia alăturată ne arată înfăţişarea simpatică a sfătosului moşneag.
  El a plecat foarte măgulit, văzând cinstea ce s-a făcut operii sale. Era tare mândru moşul când, pentru a doua oară, isprăvi de ridicat casa sa. Ştia că acum o înălţase pentru vecie şi că numele sau era menit a rămâne nemuritor de acum înainte. Şi avea cuvânt să se fălească. Căci i se cuvenea atâta considerare. Casa lui e, intr-adevăr, o operă de seamă; este nu se poate mai reuşită, în proporţiuni ca şi în amănunte. Orice descriere nu poate da o imagine mai bună decât vederile aici reproduse.
 E tipul caselor din regiunile muntoasă, cu păduri în belşug. Toată casa e din bârne de stejar; toată e de lemn, fără nici o cărămidă. Unele grinzi sunt lungi de câte 10 metri.
I-a trebuit 70 de copaci, pe cari singur i-a cioplit cu barda. A lucrat la această casă trei ani de zile. Pe fruntarul casei, reprodus aici se vede cioplit anul începerii lucrării: 1875; pe ştenapul porţii: 1878. Grinzile şi toate încheieturile lor sunt aşa de bine croite, încât s-au aşezat şi “încheiat” perfect la reconstituirea în muzeu.
Economia casei este foarte simplă, după cum se vede în plan. Două „hodăi“ şi o pivniţă. Odaia principală de 3,75X3,60m. are două ferestre mici, cu zăbrele sau „cebuce“ de fier; odaia din mijloc n-are decât o ferestrue; iar ultima încăpere, zisă şi pivniţă, primeşte lumina prin deschiderea uşii, mult mai largă, în acest caz. Înălţimea încăperilor este de numai 2 metri din vatră până-n podeală; uşile însă şi mai mici (1,72), aşa că nu poţi intra fără a te apleca.
De-a lungul casei se întinde ceardacul sau tinda, largă de un metru. Jumătatea de jos e închisă de bârne groase, de “temeiul şi prăgarul “ casei. Cealaltă parte e deschisă. Pridvorul acesta constituie faţada principală, podoaba casei. Şi aceasta e într-adevăr tare mândră la casa lui Mogoş. Toată e înflorită cu sculpturi. Cei şeapte stâlpi, mai ales, sunt minunaţi. Scunzi şi subţiri, sunt totuşi destul de bine legaţi, ca să poată susţine cu uşurinţă greutatea ce-i apasă. Şi, deşi aşa de rudimentari ciopliţi, ei conţin, în germen, toate elementele coloanei clasice. De aceea produc o impresie aşa de plăcută şi desăvârşită. Au baza şi capitelul la fel: de formă pătrată, cu câte „o floare făcută cruce“ pe fiecare faţă. Fusul stâlpului e cu glafuri, lucrate în spirală, „sucitură făcută cu dăltuşul“. Stâlpii nu au aceeaş grosime peste tot. Prezintă o umflătură – clasica entasis – şi mijlocul e însemnat chiar printr-o crestătură în formă de inel.
Proporţia şi eleganţa acestor stâlpi e admirabil reuşită. În faţa stâlpilor mărginaşi şi a altor câţiva corespund la perete nişte pilaştri, „undrele“, cu aceiaşi „sucitură” ca ornamente. Stâlpii sunt prinşi în fruntarul de pe prăgar şi susţin fruntarul de sus, care corespunde arhitravei. Acesta este dintr-o singură bucată. Ambele fruntare au muchiile cioplite „în şarpe“ şi „în colţuri“. Partea fruntarelor între stâlpi e scobită, aducându-se puţin a boltă. Tot boltite sunt şi cele două încheieturi laterale.
Deasupra fruntarului de sus apar capetele grinzilor, pe cari e aşezată „cosoroaba “ sau cornişea. Şi aceasta are crestături în colţuri.
Nici intrarea în casă nu e obişnuită. Are o formă mai bogată, mai răsărită. În faţa celor 4 trepte e o portiţă. Şi acestea, întocmai ca şi poarta cea mare, are stâlpii sau „ştenapii“, braţele şi fruntarul încrestate şi înflorate. Poarta şi păretele scării e un grătar. Îmbrăcămintea porţei, ca şi a uşilor are la mijloc un „ochi“ cu o floare lucrată cu „paznicul“ sau compasul.
Casa e acoperită cu şindrilă, care se închee printr-o muche de „ciocârlani“; iar în ambele colţuri ale acoperişului se înalţă „ţapii“. Sala muzeului e, din fericire, destul de înaltă pentru a fi permis reconstruirea întreagă, chiar şi a acoperişului casei din Ceauru.
Astfel locuinţa lui Mogoş e întocmai refăcută în muzeu. Rămâne să i se completeze mobilierul şi mai ales podoaba tindei, pentru a o înveli şi a-i da aparenţa unei case locuite încă.
Întreprinderea, îndrăzneaţă în sine, de a se instala într-o sală de Muzeu o casă întreagă, poate să nu găsească aprobarea tuturor. Am crezut-o însă destul de întemeiată pentru a o aduce la îndeplinire. Alţii să spună dacă am reuşit pe deplin.
Am asigurat cel puţin unul din cele mai caracteristice tipuri ale locuinţei munteanului nostru. Şi cu asemenea opere ne putem mândri. Deşi nu cunosc încă o altă casă, care să poată sta ca frumuseţe alături de a lui Mogoş, totuşi am mai întâlnit multe altele demne de admiraţie. O dovadă evidentă – şi nu e singura – a simţului artistic firesc, pe care-l are poporul nostru. Căci după cum mi-a mărturisit moşul Antonie, el nu a făcut casa sa după vreun izvod, ci numai “după închipuirea “ lui. Adesea se trezea din somn – îmi spunea meşterul Mogoş – gândindu-se la casa ce ridica, la florile cu care era s-o înfrumuseţeze. El nu era un simplu copist, ci un artist creator în adevăratul înţeles al cuvântului. Truda creaţiunei l-a muncit şi pe el, ca şi pe cel mai ilustru artist. Sculpturile lui sunt rudimentare, naive, nu însă lipsite de originalitate.
Tehnica şi tipul sunt neapărat comune. Opera lui Mogoş are însă ştampila personalităţei sale. Ca atare cred că merită să figureze într-un Muzeu, tot atât de bine ca şi pânzele cutărui pictor eşit din Academiile streine.
Cu atât mai mult, cu cât casa aceasta este nu numai un document artistic dar şi social. Chiar aceia cari nu se pot înălţa până la aprecierea estetică a lucrării lui Mogoş, nu vor putea totuşi să-i nege însemnătatea ei socială. Ţăranul, care singur îşi clădeşte un asemenea cămin, este incontestabil înzestrat cu însuşiri cari merită, cel puţin, consideraţiunea noastră.
Şi în ziua de azi, mai mult decât ori când, am crezut necesar să pun în vedere tuturor o aşa de frumoasă pildă a însuşirilor înalte ale ţăranului român.
Astfel numai Muzeul de artă naţională îşi împlineşte menirea socială ce o are.

--------------------------------
ARTA ÎN ROMÂNIA - STUDII CRITICE de Al. Tzigara-Samurcaş, Ed.Minerva, 1909




înapoi la pagina principală