Catre Tur Virtual
Atelierul de creativitate este un proiect al Muzeului Naţional al Ţăranului Român aflat în derulare încă din 2001. Irina Nicolau a avut ideea şi a susţinut organizarea unor ateliere de creativitate care să ofere o completare sau o alternativă la educaţia care se face în şcoli, prin care copiii dobândesc cunoştinţe despre sat, ţăran, obiceiuri; deprind abilităţi practice, dar mai ales li se stârneşte creativitatea şi creează cu mâinile lor diverse obiecte.
Atelierul de creativitate a pornit cu trei secţiuni: etnologie – poveşti – desen, cusături – ţesături şi modelaj în lut la care, în timp, s-au adăugat alte cîteva activităţi pentru copii: curs de fotografie, atelier de teatru de păpuşi şi construit păpuşi, ateliere de sunet şi meşteşug, ţesut la război, atelier de hîrtie manuală şi altele.
Atelierul de creativitate este structurat în patru programe diferite. Anual, există o sesiune în timpul anului şcolar la care copiii vin cu clasa, o altă sesiune în vacanţa de vară la care vin cu părinţii, acţiunea de 1 Iunie şi un program cu artişti invitaţi şi colaboratori care se suprapune cu primele.
Periodic se publică cele mai bune creaţii ale copiilor.

Atelierul de etnologie, desen, pictură cu Ruxandra Grigorescu

Pornind de la pictura ţărănească văzută în sălile muzeului, copiii desenează şi pictează pe diverse suporturi (hârtie, pânză, lemn, sticlă, mic mobilier). După modele (izvoade), dar şi din imaginaţie, pofta de culoare vine văzând, lucrând, experimentând. Atelierul e la dispoziţia elevilor (pe tot parcursul anului şcolar) şi a celor interesaţi (în timpul vacanţei mari). În timpul anului şcolar participarea la cursuri este colectivă (clase cu circa 20 de elevi sau grupe de grădiniţă), iar în timpul vacanţei de vară cursurile se ţin în iulie cu grupe de câte 10 - 15 copii (avînd două astfel de întîlniri pe săptămână).
Colaborările se fac cu şcoli, licee, grădiniţe şi fundaţii din Bucureşti, iar pe proiecte punctuale avem şi cursanţi elevi din sate aflate în proximitatea Bucureştiului.

Atelierul de cusături-ţesături cu Ruxandra Grigorescu şi Lidia Stareş

Cu ace, aţe, mărgele, lânuri şi paiete, nasturi, foarfeci şi tipare, la atelierul de croitorie, broderie şi ţesut se lucrează după informaţia bogată din muzeu sau după inspiraţie. Avem gherghef şi război de ţesut şi specialişti (meşteri şi artişti profesionişti). Participanţii sunt elevi, copii de grădiniţă şi liceeni. Grupele de lucru sunt de maxim 10 copii.

Atelierul de teatru cu Beatrice Iordan

Propune apropierea copiilor de lumea poveştilor tradiţionale, dar nu numai. Repertoriul cuprinde piese tradiţionale, cum au fost Lăzărelul (jucată în 2007) şi Vicleimul (jucată în 2006), texte aparţinînd repertoriului clasic, Romeo şi Julieta (jucată în cadrul festivalului de la Teatru de Operetă), Viaţa e frumoasă, (noiembrie 2009) şi Micul Prinţ (proiect în lucru), precum şi piese create de noi: O poveste cu umbre (jucată în martie 2010) şi Melcişorul cel grăbit (jucată în aprilie 2010).
Pe lîngă apropierea de text, acest atelier îşi propune însuşirea unor tehnici de construit păpuşi (specifice păpuşarilor profesionişti) şi a modalităţilor de construcţie a decorului specific piesei alese pentru a fi jucate şi se finalizează cu jucarea propriu-zisă a piesei de către micii actori. Pe durata atelierului de teatru participanţii vor fi ajutaţi să înţeleagă şi să deprindă arta mânuirii păpuşii, precum şi arta jocului actoricesc.
Atelierul de teatru este un atelier de lungă durată întinzându-se pe parcursul unui an şcolar. Vârsta minimă de participare este 8 ani. Numărul maxim de participanţi într-o grupă este de 10 copii.

Atelierul de construcţie scenografică cu Beatrice Iordan

Este continuarea atelierului de teatru, dar se desfăşoară doar în timpul vacanţelor de vară şi vizează însuşirea unor tehnici de realizare de măşti şi diferite tipuri de păpuşi (păpuşi pe sticlă, păpuşi pe linguri de lemn, păpuşi pe băţ, marionete, animăluţe din sârmă etc). Acest atelier presupune doar construcţia scenografică, nu şi tehnici de mânuire.
Vârsta minimă de participare - 7 ani. Numărul maxim de locuri într-o grupă este de 10 copii.

Atelier de fotografie cu George Turliu

La atelierul de fotografie învăţăm să mânuim aparatul de fotografiat. Acesta are două hăţuri şi două butoane. Primul este verde şi este foarte important pentru că de el depinde bunul mers al fotografierii artistice. Cel roşu nu este la fel de important, dar este mult mai frumos. Hăţurile sunt pentru strunirea aparatului. Aceasta tehnică străveche am învăţat-o de la un bătrân apaş, pe care l-am întâlnit la Babele, ţinea în mână un dagherotip şi prindea pe peliculă sufletul vântului.

Poveşti cu urechi de Călin Torsan

Experienţa de muzicant şi bucuria de a împărtăşi copiilor câte ceva din lucrurile pe care le-am aflat de-a lungul anilor despre peisajul sonor al lumii ţărăneşti, m-au făcut să coagulez mai multe idei în programul cursului Poveşti cu urechi.
Iniţial, alături de Ciprian Voicilă, coordonatorul proiectului Venim noi la voi! – un curs itinerant de etnologie –, am dezvoltat aceste cunoştinţe în faţa mai multor elevi de şcoală şi liceu din Bucureşti. Această iniţiativă a fost întâmpinată cu o curiozitate şi un interes pe care nu le-am fi bănuit la vremea respectivă.
Aşa se face că, după câţiva ani, am hotărât să reiau drumurile deschise atunci în ceea ce astăzi se numeşte Poveşti cu urechi, un periplu subiectiv, concret – folosesc exemplificări muzicale, colaborări cu alţi instrumentişti, ori măcar audiţii şi sugestii de audiţie –, prin lumea sunetelor tradiţionale. Întotdeauna, analiza comparată a similitudinilor urbane este o prioritate pentru mine, una menită să apropie informaţiile de limbajul copilăriei actuale.
Cursul conţine informaţii organologice, poveşti despre vestiţi lăutari, paralele cu muzicile altor popoare şi citate din literatura destinată copiilor, unele referindu-se strict la universul sonor.

Atelierul de ceramică

Funcţionează la Muzeu din 2001 sub forma modelajului în lut.
Din 2007 atelierul de ceramică, fiind cel mai solicitat de copii şi de părinţi, a început să fie ţinut şi de ceramişti sau meşteri olari invitaţi la muzeu. Colaborarea cu Asociaţia Gaspar, Baltasar şi Melchior la proiectul Lut Ars s-a materializat în ateliere foarte apreciate de copii la roata olarului, susţinute în fiecare an de 1 Iulie de meşterul olar din Piscu, Dumitru Constantin şi într-un cuptor de ars ceramică construit de acelaşi meşter în curtea muzeului. În septembrie-octombrie 2008; Karin Heyne, ceramistă şi fondatoare a unui atelier de creativitate în Dresda (şi care organizează şi susţine de 20 de ani cursuri de pictură, ceramică, tipărituri, serigrafie, lucru în lemn şi piatră pentru copii) a susţinut 10 ateliere pentru copii urmate de o ardere neagră. Atelierul de ceramică a fost susţinut de ceramista Monica Pădureţ.

Atelier de hârtie manuală cu Răzvan Supuran

Un proiect început din grijă, atenţie, conştientizare faţă de hârtie şi de meşteşugul care a făcut-o posibilă. Meşteşugul se învaţă şi se transmite mai departe. Aşa a început Atelierul de Carte. O idee s-a continuat cu o alta şi primele hârtii au început să apară: născute din vegetale sau renăscute din surorile lor reciclate. Copiii au fost primii curioşi şi “utilizatori” ai hârtiei manuale. Ei au descoperit că acuarelele se combină într-un fel anume pe hârtia asta groasă, ca o sugativă. Atelierul de Carte şi-a găsit firesc rădăcinile şi şi-a deschis porţile către lume (2008) prin cursuri de hârtie manuală, legătorie şi tipar manual la muzeu. Cele 4 întâlniri săptămânale urmează paşi întru “simpla” înţelegere a hârtiei: ce este şi cum se face hârtia manuală? Unde şi cum se intersectează hârtia cu alte inserţii? Ce alegi să aşterni şi să(-ţi) spui prin text şi imagine pe o hârtie făcută de tine?
Cursurile se finalizează cu o carte-obiect legată manual şi ştanţată pe copertă.

Ateliere cu Silviu Fologea

Vă propunem un nou atelier, de cusut păpuşi de pluş, interactiv, avînd în vedere succesul de care s-a bucurat cu mai multe ocazii, în care copiii au arătat multă curiozitate şi au fost gata să dea o mînă de ajutor la construirea propriilor jucării. Cu excepţia cusutului la maşină, ei participă nemijlocit la întregul proces de productie: alegerea tiparului, umplerea figurinelor cu vatelină, colorarea lor (atunci cînd materialul principal este unul alb), fixarea ochilor şi a altor accesorii care vor fi folosite.

Informaţii suplimentare la 021 317 96 59

Mexic – Tradiţii şi obiceiuri

Raluca Ciuntu, muzeograf


VERNISAJ: joi, 3 februarie, ora 13:00, la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi

Ce poţi spune despre Mexic fără să cauţi în enciclopedie?

Poncho, sombrero, tequila, mariachi, deşert, cactuşi... O imagine pe care ţi-au creat-o, în mare parte, filmele. 
Dar poate că nu ştiai de náhuatl, mayaşi, zapoteci, mixteci, otomí, totonaca, mazahua, mazateci... Şi acestea sunt doar câteva dintre populaţiile indigene ale Mexicului fiecare cu obiceiurile şi tradiţiile lor. 

Din 3 februarie 2011, la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi, Mexicul ţi se arată aşa cum probabil că nu l-ai văzut niciodată: statuete de ceramică şi străchini, ţesături viu colorate, podoabe şi obiecte de îmbrăcăminte, coşuri împletite şi cufere pictate, jucării şi măşti, sticlărie, statuete cioplite în lemn, picturi pe hârtie amate – seva pământului, săgeţi cu pene, dar şi... Zeul Ploii.

Expoziţia, realizată în parteneriat cu Ambasada Mexicului în România, a fost deschisă la Muzeul Naţional al Ţăranului Român din 15 mai până în 31 iulie şi a mai fost itinerată la Muzeul Naţional al Agriculturii din Slobozia şi la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.



Mexic – Tradiţii şi obiceiuri
3 februarie 2011 – 30 martie 2011, Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi



 Muzeul Naţional al Ţăranului Român tezaurizează în patrimoniul său Colecţia Ţări Străine ce reuneşte obiecte reprezentative pentru creaţia tradiţională a unor naţiuni sau etnii europene şi extra-europene.
 Colecţia Ţări Străine s-a dezvoltat începând din 1959 în jurul unui modest fond transferat din muzeul bucureştean Toma Stelian. În decursul a două decenii, prin politica de schimburi culturale bilaterale ale României cu alte state şi sub coordonarea unui nume marcant al etnografiei româneşti precum cel al lui Tancred Bănăţeanu, acest fond s-a îmbogăţit, reunind în prezent aproximativ patru mii de obiecte ce exprimă într-un dialog nonverbal diversitatea culturală a Lumii.
 În contextul socio-politic al României din penultimul deceniu al secolului trecut fondul Colecţiei Ţări Străine a fost prezentat publicului în circuitul expoziţional al Muzeului Astra din Sibiu însă această conjunctură nefirească a fost corectată prin revenirea în muzeu a Colecţiei în 1990.

 În acest context cultura populară mexicană este exprimată prin cele cinci sute de piese care au făcut obiectul schimbului cultural dintre România şi Mexic din 1967.
 În anul menţionat s-au omagiat în Ciudad de Mexico „Zilele de prietenie cu România”, moment ce a permis publicului mexican cunoaşterea valorilor culturii româneşti prin studiul lui Armando de Maria y Campos dedicat operei lui Ion Luca Caragiale, prin antologia de poezie românească în traducerea lui G.L. Arzubide şi prin deschiderea „Expoziţiei permanente de etnografie românească” la Museo Nacional de las Culturas, expoziţie ce a reunit piese de ceramică, ţesături, obiecte din lemn, costume ţărăneşti.

 Expoziţia Mexic – Tradiţii şi obiceiuri, deschisă la Muzeul Dunării de Jos - Călăraşi ilustrează diversitatea etnică a Mexicului contemporan.
 Definindu-se prin cel de al doilea articol al Constituţiei din 1917 ca un stat multicultural, Mexicul recunoaşte „dreptul comunităţilor indigene de a-şi păstra şi îmbogăţi limbajul” astfel încât astăzi, alături de limba spaniolă sunt recunoscute ca limbi naţionale şi cele 63 de limbi ale indigenilor amerindieni. Din această vastă comunitate plurilingvistică şi pluriculturală se reunesc în cadrul tematic al expoziţiei obiecte de artă populară mexicană ce exemplifică prin ele însele dimensiunea spirituală a oamenilor ce le-au plămădit.
 Cultura populară mexicană se exprimă în complexitatea sa printr-un cuvânt născut în limba neolatină a conquistadorilor, prin spaniolul amasamiento - frământare. Căci din perpetua căutare a spiritului uman s-a născut curajul de a străbate infinitele ape de pe Orbis Terrarum în căutare de noi lumi.
 Lumea Nouă şi-a dezvăluit splendorile în secolul al XVI-lea la Curtea unei Spanii în care în amurgul aceluiaşi veac ajungeau din Răsăritul latin al Lumii Vechi prin opera lui Lope de Vega y Carpio veşti despre „El prodigioso principe Transilvano” ,voievodul român Mihai Viteazul.

 Costumele populare prezentate în expunere utilizează croiuri de tip huipil – descrise în Codice Vaticano – şi utilizate azi în Oaxaca.Prin vopsirea materialelor se continuă tradiţia utilizării pigmenţilor naturali prin extragerea tonurilor de roşu din Coccus cacti, a violetului din Purpura pamsa, iar albastru din Indigofera, aşa cum au fost prezentate cu cinci veacuri în urmă de Fray Bernardino de Sahuan în a sa „Historia general de las cosas de la Nueva Espana”.
 E interesant de menţionat că şi azi este folosit războiul de ţesut ce se fixează de brâu – telar de cintura – identic cu cel utilizat de Ţesătoarea maya din Jaina!
 Femeile membre ale comunităţii Nahua din Cuetzalan,(Puebla) îşi înfrumuseţează coafura utilizând o împletitură din fire de lână violetă şi verde ce face trimitere la toca aristocraţilor azteci.
 Femeia mexicană este însoţită de-a lungul vieţii de o piesă de port specifică, de rebozo, o ţesătură ce o învăluie în măsura în care ea doreşte să se dezvăluie. Ţesute din bumbac, aceste piese – în fabricarea cărora s-a impus comunitatea Otomi Pame – sunt preţuite în raport cu modelul obţinut din împletirea franjurilor lungi.
 Bijuteriile din argint, realizate în tehnica ciocăniri şi prin turnare, completează costumele femeilor mexicane sporindu-le frumuseţea.
 Piesă de port specifică a comunităţii Huichol pălăria „de peyotero”, este împodobită cu pene de condor, acestea amintind de biodiversitatea Mexicului ce l-a fascinat – la începutul veacului al XIX-lea – pe Alexander von Humbold.
 Ceramica policromă mexicană este rezultatul filtrării – prin intermediul pieselor spaniole – a influenţelor artei arabe căci din tradiţia acestei mari culturi s-au adăugat lutului modelat pe roată smalţul – element necunoscut Antichităţii europene – şi ornamentele specifice cu păuni şi cămile. Cuvintele, ce pot închide în ele Timpul, ne amintesc acest lucru precum termenul spaniol jarra ce ne trimite la echivalentul său arab yarra care se traduce prin ulcior cu toarte sau oală de pământ.
 Din mărgele şi ceară sunt realizate modele complexe – ce au ca suport coaja de dovleac – ale cupelor jicaras, iar din hojalata - tabla galvanizată se obţin recipiente pentru lichide, obiecte miniaturale sau elemente decorative asemenea unei palomita care evocă obiceiurile de Anul Nou din Puebla.
 Sculptura în lemn este practicată de meşteri specializaţi; ei realizează lădiţe înfrumuseţate prin tehnica lacurilor suprapuse dar şi măşti de carnaval precum cele ale comunităţii Nahua.
Spiritele confecţionate din hârtie brună de amate povestesc despre obiceiurile legate de recoltare ale localnicilor Otomi din Sierra de Puebla.
În Mexic cuvântul charro nu mai aminteşte de simplul lucrător dintr-o fermă spaniolă, ci este sinonimul curajului, al masculinităţii. Charreada este o întrecere în care un charro execută cu eleganţă şi cu un perfect control al calului său o serie de exerciţii impuse precum cel numit La Mangana în care trebuie să prindă cu laso-ul – din picioare sau călărind – de picioarele din faţă un cal care galopează; în Peal calul trebuie să fie prins de picioarele din spate. În exerciţiul Cola charro călăreşte alături de un taur tânăr pe care, apucându-l de gât – din galopul calului – îl culcă la pământ. Paso de la Muerte este un număr pe care numai un charro „muy macho” îl poate executa căci în acest exerciţiu galopează lângă un armăsar sălbatic, pe care îl încalecă din mers şi îl călăreşte, ţinându-se de spinarea acestuia, fără să îşi piardă pălăria! Un charro se prezintă în faţa asistenţei în costumul specific fiecărui eveniment: cu pantaloni din piele ce îl protejează de coarnele taurului în momentul reprezentaţiei sau în costumul de gală cu vestă şi pălărie brodate cu fire de argint atunci când dovedeşte că este demn de acestea.
La o fiesta mexicană dansatorii poartă pinteni pentru a completa muzica fluierelor din bambus, a tamburinelor, a chitarelor in Chiapas, a viorilor în Chihuahua, a micilor tobe toponaxtle ori ale marimbei. Aceste instrumente acompaniază interpreţii în dansuri precum La Culebra, Jarabe, El Gallito, El Toro, La Negra; dansurile preferate ale indigenilor Zapoteca sunt Las Malinques, Los Negritos, Los Malos Viejos. Comunitatea Cuicateca îşi numeşte principala lor sărbătoare după dansul La Tortolita.

Obiectele reunite în această expoziţie descriu un crâmpei din universul spiritualităţii mexicane, un univers ce s-a deschis Lumii prin culorile Fridei Kahlo, prin tuşele lui Diego Rivera, David Siqueiros şi Clemente Orozco , prin opera lui Juan O’Gorman, prin studiile lui Felix Candela, prin scrierile lui Lucas Alaman, prin versurile lui Octavio Paz, prin cuvintele lui Carlos Fuentes, prin îndoielile lui Alfonso Reyes, prin muzica lui Carlos Chavez, prin căutările lui Mario J. Molina, prin gândurile de pace ale lui Alfonso Garcia Robles.

 




înapoi la pagina principală