Catre Tur Virtual
Lucrare colectivă, adesea anonimă, bisericile de lemn sunt o reflectare a condiţiilor socio-economice şi istorice, o convingătoare demonstraţie de continuitate a unei vieţi spirituale de veche tradiţie. Ele sunt documente de certă autenticitate nu numai prin elementele înfăţişării lor, ce reflectă unitatea poporului român, ci şi prin rolul pe care l-au împlinit în viaţa românilor transilvăneni: tribună naţională, şcoală, aşezământ de cultură şi artă, realităţi al căror sens se împleteşte armonios cu atributul lor de ctitorie a obştii.

Cu alte cuvinte, bisericile de lemn reprezintă o realitate definitorie pentru geografia spirituală a poporului român de pretutindeni.

Bisericile de lemn oglindesc fără echivoc unitatea românească, argumentând pe deplin afirmaţia marelui istoric Nicolae Iorga: "creaţiunea multilaterală a poporului nostru este aceeaşi peste toate provinciile" ele fiind în acelaşi timp o mărturie convingătoare "că românii s-au aflat pretutindeni acasă în marele spaţiu carpatic şi că din nefericire chiar şi în vremurile moderne, procesul de răşluire a posesiunilor strămoşeşti şi de deznaţionalizare s-a săvârşit în dauna poporului nostru".

Dintre aspectele istorice pentru care biserica de lemn se instituie în martor ocular îl subliniem pe acela privind procesul etnic intervenit în aşezările transilvănene în condiţiile istorice date. Sărăciţi, lipsiţi de drepturi şi de posibilitatea întreţinerii unei şcoli proprii, în urma unei îndelungate rezistenţe, au fost fie deznaţionalizaţi, fie alungaţi de pe glia străbună.

Pentru românii din satele de pe Mureş, Arieş şi Târnave bisericile de lemn sunt martori ai consecinţelor grave ale acţiunilor de deznaţionalizare la care au fost supuşi, însoţite adesea şi de persecuţii religioase. De aceea ei vedeau în lăcaşurile religioase de lemn şi însemne ale speranţei de eliberare naţională.

Privind situaţia sub acest aspect, putem înţelege remarcabila valoare a bisericilor de pe Mureş: de la Porumbeni, în al cărui lemn se păstrează slova secolului al XVI-lea, a aceleia de la Văleni (fosta Oaia), ridicată în 1695 - 1696, sub protopopul Toader "cu îndemnarea şi toată cheltuiala satului", a aceleia de la Păcureni sau a aceleia de la Valea (fostă Iobăgeni), ridicată din temelie "de cinstiţii săteni, în locul celei risipite", a aceleia de la Sântandrei - Miercurea Nirajului.

Bisericile de lemn au adus, din adâncul istoriei, sisteme constructive, tipuri de plan, modele decorative, elemente care le-au conferit atributul de documente ale plămădirii, ale existenţei şi dăinuirii poporului român, ale spiritului său creator.

Fiind creaţie ţărănească, au multe trăsături comune cu casa tradiţională: dimensiuni apropiate de cele ale casei, sunt construite din aceeaşi materie primă (lemnul), în aceleaşi tehnici (de tipul "blokbau" sau "în cununi"). În ceea ce priveşte planul de construcţie, bisericile de lemn (ca şi a bisericile de zid) cuprinde: pronaosul, naosul şi altarul, dispuse pe axul longitudinal al construcţiei la care, în unele cazuri, se adaugă pridvorul sau prispa (aşa cum se întâlneşte mai ales în Transilvania şi uneori şi în Oltenia, Muntenia sau Moldova). Aceste monumente au o unitate arhitectonică remarcabilă în care ştiinţa folosirii spaţiului se manifestă în linii şi volume ce exprimă forţă şi graţie, îndrăzneală, dar şi echilibru, măsură.

Decorul bisericilor de lemn este şi el asemănător cu acela al caselor ţărăneşti (începând cu masivele tălpi de lemn ale căror căpătâie sunt fasonate adesea în forma unui cap de cal stilizat şi până la căpătâiele căpriorilor ce susţin streaşina acoperişului surprindem desfăşurarea aceluiaşi sistem ornamental). Astfel, alături de motivele liniare şi compoziţiile geometrice (romburi, cercuri, rozete) întâlnim motive vegetale (flori, vrejul, arbori) realizate prin crestare sau pictate în policromie. Decorul legat de simbolistica religioasă, aproape totdeauna pictural (chipuri de sfinţi, îngeri, scene din Ciclul Christologic etc.) realizat de ţăranii - zugravi se supune aceloraşi legi ale echilibrului şi măsurii.

Unele aspecte legate de tehnica de execuţie sau desfăşurarea iconografică sunt impuse de formele speciale ale arhitecturii în lemn şi de modul de preparare a acestui material spre a servi ca suport unei "podoabe trainice". Registrele picturale cuprind în general tâmpla şi icoanele, altarul, bolţile sau tablourile ctitorilor. Ca tehnică de execuţie întâlnim frecvent tempera, aplicată direct pe lemn, tempera pe pânză, tempera pe lemnul gletuit sau chiar fresca pe lemnul acoperit cu strat de tencuială.

Ansamblurile de pictură din bisericile de lemn din Arad (Groşii Noi, Juliţa şi Troaş) şi Hunedoara (Lunca Moţilor şi Bejan) care fac obiectul acestei prezentări, datând din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea sunt o elocventă dovadă a măiestriei meşterilor zugravi - ţărani.

Deşi la origine ansamblul iconografic al acestor biserici a fost destul de bogat, astăzi mai păstrează doar scene din Ciclul Cristologic - Cina, Judecata şi Batjocorirea Mântuitorului, Drumul spre Golgota, Purtarea Crucii, Răstignirea şi Plângerea Mântuitorului.

De asemenea se păstrează în câteva medalioane momente din Geneză, chipul Mariei cu Pruncul sau Maria Orantă încadrată de arhangheli şi cete îngereşti, chipuri de prooroci şi muceniţe, în decor de arcade, arhanghelii Mihail şi Gavril înconjuraţi de cete îngereşti.

Din punct de vedere stilistic, pictura acestor biserici reprezintă o sinteză între bizantin şi gotic (treptat componenta gotică va deveni mai palidă iar cea bizantină se va accentua pe fundalul noilor condiţii de evoluţie a societăţii româneşti din Transilvania, capabilă să întreţină relaţii active cu Ţările Române, unde dezvoltarea artelor beneficia de aportul substanţial al experienţelor bizantine).

Mica "rezervaţie arhitectonică" alcătuită din bisericile de lemn din Groşii Noi, Juliţa şi Troaş (Arad) şi Lunca Moţilor (Hunedoara), aflată din anul 1991 sub protecţia Muzeului Naţional al Ţăranului Român, face parte dintr-un plan mai amplu al muzeului iniţiat în scopul refacerii legăturii cu pământul şi cu instituţiile satului tradiţional.

Sărbătoare cu muzici
5 februarie 2012




Duminică, 5 februarie, Muzeul Ţăranului împlineşte 22 de ani de la (re)înfiinţare.

Cu această ocazie, intrarea în expoziţia Pe aripile timpului va fi liberă, iar de la orele 12.00, 14.00 şi 16.00, vizitatorii pot participa la vizite ghidate.
Vă aşteptăm între orele 10.00 şi 18.00 pentru o ultimă zi de vizitare, după care expoziţia urmează să fie desfăcută şi pregătită pentru refacerea ei în Franţa.

De la ora 18.00, în Studioul Horia Bernea, va avea loc proiecţia filmului Triptic: Constantin Brăiloiu, Clara Haskil şi Dinu Lipatti (un film de Ana Simion, pus la dispoziţie de Editura Video). Proiecţia filmului va fi urmată de
Ecouri din România profundă – concert de muzici tradiţionale la Studioul Horia Bernea.

Ion Costache şi Mihai Diniţă din satul Merişani-Dobroteşti, Teleorman, vor cânta din caval, diferite feluri de fluiere (simple sau îngemănate), cimpoi şi ocarină – separat sau împreună – cântece de dragoste şi melodii de joc din Teleormanul de altădată.

Nelu Petru Jolţe din satul Birtin, Siminic Guti şi Leontin Dungău. Cei trei bihoreni vor executa cântece lirice (doine) şi melodii de joc: Luncanul (numit înspre Beiuş Polcă), Sălăjanul (numit şi Pe picior), Mănănţelul şi Învârtita rară (din părţile Clujului).

Nicolae Piţiş va cânta hori din Ţara Lăpuşului, va suna din trâmbită, va dansa şi va striga ca la joc. I se va alătura după voie, cu glasul, zongora, drâmba, tilinca sau viola (contra), Ioan Pop din Hoteni, Maramureş, conducătorul cunoscutului grup Iza. Împreună cu cei doi vor mai evolua Ioachim Făt (ceteră) şi Grigore Chira (zongoră, dobă, gordon), care vor executa hori şi melodii de joc de altădată din Maramureş, din Lăpuş şi din Chioarul vecin.


Vă invităm să sărbătorim împreună, pe 5 februarie, cu muzici şi bucurie !


Intrarea este liberă !






Ecouri din România profundă




Într-o măsură sau alta, toate muzicile sunt marcate de timp. Fiecare dintre ele este totodată produsul tradiţiei şi expresia epocii sale. /…/ Muzicile se transformă odată cu lumea, pentru a se adapta circumstanţelor şi a răspunde trebuinţelor şi aşteptărilor noastre.

Aceste fraze încifrează o constatare pe care etnomuzicologii au validat-o repetat, în diferitele culturi muzicale ale lumii. Dar constatarea are nevoie de nuanţări care să dea seama de situaţiile atipice: Societăţile nu se prefac cu necesitate uniform. Ele pot lăsa în urmă categorii întregi de „marginali” alcătuite din bătrâni, locuitori ai unor ţinuturi îndepărtate, analfabeţi sau agricultori care nu vor sau nu pot să ţină pasul cu prefacerile vremilor noi. Muzica acestora împietreşte parcă într-o epocă revolută, cea în care oamenii s-au simţit confortabil.

„Marginalii” societăţii româneşti sunt mai numeroşi decât s-ar crede. Ei sunt deseori părinţii sau bunicii celor care, luând viaţa în piept, au plecat la muncă în ţări străine. Trăiesc o dramă a inadaptării, care se oglindeşte în muzica lor vetustă. O muzică pe care citadinii o ignoră şi pe care recitalul din astă seară îşi propune să o dea la iveală cu ajutorul câtorva muzicieni din Teleorman, Bihor şi Maramureş.

Ion Costache şi Mihai Diniţă sunt ciobani şi agricultori din Merişani, Teleorman, cumnaţi, vecini şi prieteni. Primul, cunoscut constructor de instrumente populare, e umblat prin lume. Cel de-al doilea, ager mânuitor al fluierelor făcute de Costache, este însă un om retras, care se refugiază uneori în casă şi cântă pentru sine ca pe timpuri. Amândoi sunt oameni liberi, care refuză să-şi standardizeze cântarea, aşa cum se practică astăzi.

Nelu Petru Jolţe este paznic la Oradea, dar trăieşte şi se gospodăreşte în satul Birtin, Bihor. Cântă la petreceri moderne din vioară cu goarnă (higheghe) sau din vioară obişnuită (numită vioară dulce) împreună cu „orchestra” lui, alcătuită dintr-un saxofon, o orgă, un solist vocal şi o staţie de amplificare. Dar majoritatea melodiilor sale sunt vechi piese rurale din regiune. Tinerii le acceptă; mai mult chiar, dansează după ele cu plăcere. Nelu Petru Jolţe aruncă punţi de legătură între bătrâni şi descendenţii lor, opunându-se parcă izolării prin muzică a celor dintâi.

Nicolae Piţiş din Târgu Lăpuş, fost agricultor, s-a făcut cioban şi s-a retras în munte în anii colectivizării, ca „să scape de comunişti”. Aici, în mijlocul oilor şi al câinilor, şi-a petrecut tinereţea cu trâmbita şi fluierele lui. Cobora în sat doar când iernau oile sau când era poftit la vreo nuntă. La bătrâneţe, s-a aşezat în casa pe care şi-a construit-o departe de ceilalţi gospodari. Acum are mai mult timp să-şi facă demodatele lui cântări împreună cu Ioan Pop şi muzicanţii din grupul Iza, singurii care se pricep să-l acompanieze aşa cum îşi doreşte: ca în trecut.
 


înapoi la pagina principală