Covorul otoman, între arhetipul transilvan şi pictura lui Ghirlandaio

Inregistrare_conferinta

Conferinţa “Covorul otoman, între arhetipul transilvan şi pictura lui Ghirlandaio” a avut loc în 29 martie.

Conferenţiar: Dan Sava Ionescu, istoric de artă

Moderator: Vintilă Mihăilescu

Conferinţă introdusă de: Ioana Popescu


Ioana Popescu, etnolog

Cuvânt introductiv

În vechime, covorul era un element esenţial al locuirii: pentru populaţiile nomade, el reprezenta materia însăşi a arhitecturii, covorul devenea podea, perete, mobilier, loc de rugăciune; pentru Europa, unde ţesăturile de lână îmbrăcau pereţii, mesele, lăzile şi paturile, sau marcau locurile importante din casă, palat sau biserică, covorul devine scoarţă a lucrurilor. Până astăzi încă se poate vorbi despre o modă a locuinţei cu pereţi şi mobile îmbrăcate, a unui interior cald şi colorat dar mâncător de lumină, în paralel cu cea a locuirii într-un spaţiu luminos, aerisit şi pur, în care rolul ţesăturilor decorative este preluat de culoarea uniformă sau de tapetul discret al pereţilor.

Astăzi nu ne gândim destul la covor, îl cumpărăm odată cu dulapul, îl aspirăm de praf şi uităm să-i punem întrebări şi să-l iubim (dacă merită, dacă am ştiut să-l alegem). Însă orice interior urban vechi, locuit încă de bătrânii familiei, păstrează covoarele cu funcţii multiple. Îmi amintesc că Irina Nicolau refuza categoric să arunce din casă covoarele tocite până la urzeală; şi atunci, ca să le poată păstra pe pereţi, completa urzeala goală cu ornamente pictate cu tempera. De ce covoarele umpleau locuinţele vechi, fie ele rural-vernaculare, urbane, aulice ori eclesiale? Desigur, în primul rând pentru că ţin cald, sunt termoizolante. Apoi, pentru că îmbracă festiv, dar şi pentru că vorbesc despre statutul economic, social şi cultural al posesorului lor. La ţară, scoarţele erau întinse pe balustrada prispei, la sărbători; la oraş, chiar şi astăzi, în jurul blocului sunt întinse pe gard sau atârnate la balcon cu ocazia curăţeniei, în conace şi palate, covoarele erau atârnate în arcade, pe post de cap de perspectivă, în biserici – pe balustradele navelor laterale, ca să nu mai vorbim de corturile aromânilor sau de cele de nuntă tătăreşti, de căruţele de nuntă cu lada de zestre înălţată de teancul de covoare de lână), sau de carul mortului la ţară, sau chiar de catafalcul unor personalităţi. Covorul, fie el chilim sau persan (ţesut cu noduri) a fost aşadar polifuncţional şi emblematic, până pe la jumătatea sec.XX. Ca să ţinem seama de faptul că fenomenul este departe de a fi strict românesc, amintesc o informaţie primită de curând despre nişte biserici săteşti din SV Novegiei, care au sărăcit în secolul trecut, nu au mai putut achiziţiona covoare, şi atunci oamenii le-au pictat direct pe pereţii de lemn.

Nu vreau să trec cu vederea bătutul covoarelor, care este semnalul audio-vizual de pregătire a marilor sărbători. E un gest public, datorită căruia de două ori pe an, înainte de Crăciun şi de Paşti putem vedea în spaţiul exterior, casa de dinăuntru. Nu mă pot stăpâni să fac o paranteză despre spaţiile din jurul blocurilor şi curţile caselor vechi, care au bătătoare de covoare, spre deosebire de grădinile vilelor contemporane, care nu mai au. Cred că proprietarii lor mizează pe aspirator/spălător, sau pe curăţătoria Nufărul, neînţelegând că sunt văduviţi de aportul benefic al ritualului, pentru că putem vorbi despre ritualul bătutului covoarelor. Şi, ca să înţelegeţi la ce mă refer, vă invit să (vă) răspundeţi la câteva întrebări: de ce se bat între ele alaiurile, atunci când se întâlnesc la jocurile cu măşti de Anul Nou şi de ce bat chiar cetele de colindători? De ce sunt bătute fetele de măritat, în cadrul unor obiceiuri de primăvară? De ce sunt bătuţi copiii pe hotar la întemeierea unui sat? De ce sunt bătute la descântat hainele celui deochiat sau vrăjit? În ultimă instanţă, de ce bătaia e ruptă din Rai ? Nu pentru că te face ascultător, ci pentru că scutură timpul învechit, păcatele şi bolile noastre şi instaurează în loc un timp nou, pur, aduce sănătate, fertilitate, belşug.

Pentru a înţelege cât de importante sunt poveştile covoarelor, poveşti pe care le ignorăm sau le uităm, am să va citesc un fragment dintr-unul din cele 6 caiete de fişe ale unei colectii private, aparţinând unei doamne de origine româna din Statele Unite – Lucia Ionescu Kanchenian – colecţie expusă pe parcursul ultimului an la Muzeul Mingei din San Diego. Iată cum povestea ne poate ajuta să cunoaştem intim un obiect şi determina să-l iubim.

…Prima revelaţie a fost de la Mama-mare Maria (1880-1957) fiica soţilor Enache-Bărăga, ciobani din cătunul Corbu, satul Motoci Dolj, care păscuse oile până la 16 ani, când părinţii au măritat-o cu Dobre Ionescu (1870-1946) din Mileşti, Dolj. …Pe perete era o scoarţă ţesută de dânsa în 1897, când aştepta să nască pe primul ei copil – pe tatăl meu, Ilie, 1898-1975; mi-a povestit că a ţesut grupuri de câte 3 pistornice… pe care le-a închinat Sfintei Treimi pentru că se rugase foarte fierbinte Domnului Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sf. Duh să rămână însărcinată, iar grupurile de „gărduţi” dintre pistornice arătau piedicile peste care trecuse.

Dan Sava Ionescu, istoric de artă

Covoarele Ghirlandaio şi arhetipul lor din Biserica Evanghelică din Hălchiu

În Madona pe tron, o piesă de altar din perioada 1480 -1485, Domenico Ghirlandaio picta la picioarele Fecioarei un amplu covor anatolian, cu două medalioane mari, înscrise în com-partimentele rectangulare ale unui chenar-cadru. Structura compoziţională a covorului este comună şi altor tipuri otomane timpurii ; aparte este doar desenul medalioanelor o împle-titură de linii cu trasee frânte, care îi impart forma octagonal-stelată în varii compartimente poligonale, ordonate după direcţiile celor opt braţe ale unei cruci duble.

scan_11

Niciun covor asemenea celui care i-a servit pictorului drept model nu se păstrează. Un medalion aidoma celor pictate, dar în cadrul, diferit, al unui decor Uşak Bellini, se regăseşte într-un covor din Château Valère, în Sion (Elveţia). Într-o structură apropiată de cea din pic-tura lui Ghirlandaio, aparţinând decorului unui covor din patrimoniul Bisericii Evanghelice din Hălchiu (acum în custodia Consistoriului Evanghelic din Braşov), apare o formă sim-plificată a medalioanelor. Particularităţile desenului lor, în raport cu desenul medalioanelor pictate, sunt forma romboidală (care o înlocuieşte pe cea octogonal- stelată), crucea simplă (nu dublă), cu patru braţe asociate diagonalelor rombului, şi cele patru noduri pseudocufice cu perechi de croşete de la jumătatea laturilor (substitute ale colţurilor lipsă din octogonul iniţial).

scan_21

Medalioanele covorului din Hălchiu sunt singulare în decorul covoarelor timpurii. Dar din desenul lor, descompus şi recompus într-o altă alcătuire, se naşte forma medalioane- lor grupului numeros de covoare, ţesute încă de la jumătatea secolului XV la Bergama sau Çanakkale, cărora li s-a atribuit numele pictorului. Noile medalioane au un contur romboi-dal, în care sunt înscrise, succesiv, un pătrat şi un octogon. Octogonul este decorat, imper-sonal, cu motive diferite de la un covor la altul. Particular este decorul fiecăreia din cele patru suprafeţe triunghiulare de la periferia rombului, cuprinse între conturul său şi pătratul în-scris, care reproduce decorul unei jumătăţi de medalion Hălchiu, secţionat după cele două diagonale.

scan_3

Medalioanele îşi află locul în trei versiuni ale decorului câmpului : decor cu medalion central, decor cu o pereche de medalioane încadrate de fragmente ale unor medalioane ase-mănătoare (amintind şi structura covorului Hălchiu, şi pe cea a covorului pictat, chiar dacă îi lipseşte chenarul- cadru) şi decor modular (căruia decorul precedent îi este caz particular), cu medalioanele ordonate într-o reţea oblică, fără început şi fără sfârşit, din care chenarul decupează un fragment.

scan_4

scan_5scan_6scan_7scan_8