Monthly Archive for February, 2009

Rînduială, obiceiuri şi tradiţii sau Despre ce vorbim de fapt cînd vorbim despre tradiţii ?

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Get the Flash Player to see the wordTube Media Player.

Introducere

  • O întrebare: Primul „eveniment” imediat după integrare a fost…”criza brînzei” ! Au urmat alte „crize”, ale porcului, ale ţuicii, ale transhumanţei, etc., fiecare sugerînd că pierdem ceva, că dispare (ni se ia) ceva din „fiinţa noastră”. De unde această angoasă de castrare ? Mai general, auzim tot timpul în discursul public (şi nu doar): Unde sunt ţăranii noştri ? Ce se întîmplă cu tradiţiile noastre ? Ne dispar ţăranii ! Ne pierdem tradiţiile ! Aceste angoase recurente constitue o vulgată obsesivă a spaţiului nostru public actual. De ce ? Despre ce este vorba ?

  • O condiţie: Răspunsul la această problemă nu poate fi o simplă aserţiune academică, ci trebuie să fie rezultatul unei dezbateri publice (nu doar în public…). Dar, pentru ca aceasta să aibă şanse de reuşită, ea trebuie să fie dezbătută în termeni adecvaţi. Ori, discursul despre tradiţie înoată în confuzii terminologice, care fac dificilă însăşi abordarea corectă a problemei. Iată, de pildă, cum definea Ministerul Agriculturii „produsele tradiţionale”: Produs tradiţional - produsul care trebuie să fie obţinut din materii prime tradiţionale, să prezinte o compoziţie tradiţională sau un mod de producţie şi/sau de prelucrare care reflectă un procedeu tehnologic de producţie şi/sau de prelucrare tradiţional şi care se distinge în mod clar de alte produse similare apartinînd aceleiaşi categorii. Ca în multe alte cazuri, „tradiţia” apare ca auto-referenţială: este tradiţie ceea ce se petrece în mod tradiţional şi se transmite ca tradiţie…

  • O ilustrare: În satul Sîrbi, de lîngă Tîrgovişte, populaţia bulgărească (ca şi românii, de altfel) se uita la televiziunea bulgară. Aşa au aflat despre echivalentul bulgar al Sînzienelor şi au început să preia sui generis acest obicei. Avem şi noi Drăgaica noastră ! – o fi exclamat, probabil, un intelectual român al satului, şi a decis să reînvie acest obicei românesc care nu (mai) era practicat în sat. S-a documentat, a găsit o descriere frumoasă a Sînzienelor la Cantemir şi a învăţat un grup de fete de la şcoala locală ce şi cum se face. Aceasta era în timpul comunismului şi al Cîntării României. În urmă cu vreo zece ani, cînd am trecut pe acolo, fetele din sat practicau, în mod organizat, una dintre cele mai „autentice” forme de Sînziene iar adulţii declarau că „aşa se face la noi”. Despre ce este vorba în acest caz ? Despre o continuitate sau un revival al „tradiţiei”, una şi mereu aceeaşi ? Sau despre două fenomene între care trebuie să facem o distincţie metodologică şi terminologică clară: Drăgaica despre care vorbeşte Cantemir şi care se practica în mod „firesc” prin satele româneşti de acum peste două secole şi Drăgaica reluată şi impusă de elitele locale din Sîrbi într-un cadru organizat, ca tradiţie reprezentativă a românilor la sfîrşit de secol XX ?

  • O premiză: „ ‚Tradiţia’ (…) trebuie deosebită în mod clar de ‚obicei’, care domină aşa numitele societăţi ‚tradiţionale’” – precizează încă de la început Eric Hobsbawm în faimoasa sa introducere la „The invention of traditions”. De ce ? Deoarece cei doi termeni se referă la două lumi diferite, între care trebuie să păstrăm distincţii terminologice adecvate: „obicei” se referă la „aşa numitele societăţi tradiţionale”, în timp ce „tradiţie” se referă – oricît ar părea de paradoxal la prima vedere – la societăţile moderne. Trebuie să ne întoarcem aşadar la aceste „lumi” şi să vedem care este diferenţa dintre ele – atît şi cum ne interesează pe noi în cele de faţă.

  1. Obicei şi tradiţie – distincţii necesare

  • O distincţie preliminară : identitate culturală şi identitate etnică: Dacă vom deschide un meniu obişnuit dintr-un restaurant obişnuit, vom vedea o serie de mîncăruri, de la „universalele” fripturi la vienezul şniţel, francezul chateaubriand sau baclavaua turcească. Toate acestea au devenit comune, se pot găti şi în bucătăriile noastre domestice, au intrat în cultura noastră gastronomică, chiar dacă li se (re)cunoaşte originea alogenă. Dacă dăm paginile, vom ajunge inevitabil la o rubrică, mai mică sau mai mare, de „mîncăruri tradiţionale româneşti”, de unde nu poate lipsi eterna şi fascinanta sarma – dar şi alte mîncăruri considerate „ale noastre” – chiar dacă şi în cazul lor originea nu este neapărat şi, în mod categoric, nu integral românească. Ele au ajuns însă să ne definească, să fie percepute şi declarate ca identitare. În primul caz avem de a face cu ceea ce Selim Abou numeşte „identitate culturală”, adică o constelaţie de identificări intervenite în istoria unui individ sau a unui popor şi care constituie, într-un fel, zestrea sa culturală, relativ independentă de conştiinţa şi opţiunile ideologice ale subiectului. Dimpotrivă, „identitatea etnică” este ceea ce o societate sau nişte membri ai acesteia aleg în mod conştient ca reprezentativ pentru Sine din acest ansamblu de disponibilităţi culturale. Identitatea culturală defineşte astfel, mai mult sau mai puţin difuz, „arii culturale”, în timp ce identitatea etnică se referă – în principal, dar nu exclusiv – la spaţiul construcţiilor naţionale.

  • O distincţie esenţială : obicei şi tradiţie. ‚Tradiţia’ (…) trebuie deosebită în mod clar de ‚obicei’, care domină aşa numitele societăţi ‚tradiţionale’” – precizează încă de la început Eric Hobsbawm în faimoasa sa introducere la „The invention of traditions”. De ce ? Deoarece cei doi termeni se referă la două lumi diferite, între care trebuie să păstrăm distincţii terminologice adecvate: „obicei” se referă la „aşa numitele societăţi tradiţionale”, în timp ce „tradiţie” se referă – oricît ar părea de paradoxal la prima vedere – la societăţile moderne. Chiar dacă anumite gesturi pot părea identice în ambele tipuri de societăţi (de exemplu Drăgaica lui Cantemir şi aceea a profesorului din satul Sârbi), semnificaţia lor va fi diferită în aceste contexte diferite – şi trebuie deci abordată distinct, prin termeni distincţi.

  • Premiză: Trebuie să ne întoarcem aşadar la aceste „lumi” şi să vedem care este diferenţa dintre ele – atît şi cum ne interesează pe noi în cele de faţă. Din acest punct de vedere, orice am înţelege prin „modernitate” şi oricît de prudenţi am fi cu privire la aşezarea occidentală a acesteia într-o ordine evolutivă, cred că putem accepta totuşi ipoteza că societăţile non-moderne (adică cele neafectate substanţial de invenţia fundamentală a modernităţii europene) împărtăşesc anumite caracteristici comune, comparativ cu societăţile noastre pe care le definim ca moderne. În ambele cazuri vorbim despre două „ideal tipuri”, în sensul lui Max Weber şi pornim de la premiza că nu există, mai ales în prezent, societăţi pur „non-moderne” sau societăţi integral „moderne”.

  • Societăţile cutumiare: Din punctul de vedere care ne interesează în cele de faţă, principala caracteristică împărtăşită de toate aceste lumi non-moderne (altminteri foarte diferite între ele) este faptul că toate cred într-o rînduială (oricum ar fi numită aceasta şi în orice ar consta ea), împărtăşesc cu toţii această credinţă şi fac (sau sunt convinşi că fac) doar cele rînduite, adică ce şi cum decurge din această rînduială originară şi normativă. Este ceea ce poate fi numit cosmocentrism. Rînduiala este astfel contextul suprem, general şi generic, al „obiceiurilor” iar mai toate comportamentele sînt, în acest context, „obiceiuri”.

  • Raţionalitatea retrospectivă: Într-un astfel de context ontologic, tipul de raţionalitate este, în mod logic şi firesc, unul retrospectiv: este raţional doar ceea ce se întemeiază şi se justifică prin recurs la un trecut paradigmatic, sacru sau pur şi simplu exemplar. Această raţionalitate retrospectivă nu înseamnă însă că nimic nu se schimbă în aceste societăţi, totul fiind o permanentă reluare a unor modele imuabile de comportament. Ar fi, de fapt, imposibil. Doar că şi aceste schimbări, pentru a fi acceptate şi adoptate, vor fi imediat asimilate rînduielii şi vor intra în rîndul celor rînduite. Adică, vor deveni la rîndul lor, obiceiuri.

  • Societăţile moderne şi tradiţiile: Din acest punct de vedere, Modernitatea, orice am înţelege prin ea şi oricît de multe „modernităţi alternative” am avea în vedere, este, prin proiectul său, paricidă: „dorinţa de paricid, de regicid sau de deicid, adică negarea originii, se află la baza culturii moderne” (Hiyama, 1994). Recursul la temeiul şi originea Lumii este înlocuit astfel cu preocuparea pentru devenirea şi viitorul Omului. Din retrospectivă, raţionalitatea devine prospectivă, solidară unei ideologii care nu mai este centrată pe rînduiala lumii, ci devine antropocentrică. Modelele comportamentale nu mai pot fi nici ele la fel, căci indivizii nu mai urmăresc să facă cele rînduite, ci optează pentru cele (raţional) utile. Societăţile moderne nu mai produc deci obiceiuri, dar le pot reproduce, în moduri şi din motive diferite şi complexe. Este ceea ce vom numi tradiţii, precizînd imediat că ele aparţin, deci, societăţilor „moderne”. (Prin însăşi acest gest, societăţile moderne depăşesc – sau trădează… – paricidul programatic iniţial).

  • Tradiţii şi „tradiţii inventate”: Totodată, vom păstra termenul de „tradiţii inventate” doar pentru ceea ce a fost el conceput de către Hobsbawm, adică acele practici repetitive a căror naştere este relativ recentă şi uşor de stabilit şi care s-au acreditat relativ rapid şi unanim drept „tradiţionale”. În acest sens, nu orice tradiţie este „inventată”.

  • Diferenţele dintre obiceiuri şi tradiţii: Putem acum să trasăm acum cîteva diferenţe definitorii între obicei şi tradiţie:

  • Obiceiul defineşte repetarea unor evenimente/practici, în timp ce tradiţia se referă la conservarea unui model: Drăgaica din satul Sîrbi, de pildă, nu constituie o repetare constantă şi indiscutabilă a unor practici, ci rezultă din conservarea unui model – în cazul de faţă descrierea lui Cantemir cade devine referinţă pentru „cum se face”;

  • Obiceiul face parte integrantă şi organică dintr-un ansamblu existenţial şi îşi pierde natura şi sensul propriu dacă este desprins din acesta, în timp ce tradiţia constituie tocmai o astfel de desprindere, o selecţie, o strategie a memoriei colective: ca obicei, Drăgaica face parte integrantă dintr-o anumită viziune despre lume şi dintr-un ansamblu de alte practici care decurg din această viziune despre lume. Drăgaica din satul Sîrbi (şi altele asemenea) poate fi practicată independent de un asemenea ansamblu, izolată de contextul său semnificant iniţial;

  • Obiceiul are astfel un caracter integral, în mare măsură de „fapt social total”, în timp ce tradiţia este, comparativ, fragmentară;

  • Obiceiul se întemeiază şi se legitimează în şi printr-o filiaţie, în timp ce tradiţia este rodul unei afinităţi. Putem să dăm aici exemplul relativ recentului scandal al deshumării „moroilor” dintr-un sat din Oltenia. Acest vechi obicei, perfect inteligibil şi legitim în cadrul unei anumite viziuni despre lume şi viaţă, a credinţei într-o anumită rînduială, a şocat sensibilitatea modernă, care l-a perceput ca „barbar”. Este clar astfel că nu există o „afinitate” între acest obicei şi sensibilitatea actuală a (majorităţii) membrilor societăţii româneşti, drept care este practic imposibil ca acest obicei să fie preluat şi conservat ca tradiţie reprezentativă a românilor: printre altele, tradiţiile trebuie să fie „plăcute” !

  • În sfîrşit, obiceiul este auto-performativ, se realizează de către o comunitate pentru ea însăşi sau pentru o altă comunitate cu care întreţine relaţii substanţiale, în timp ce tradiţia presupune un „public” distinct de performeri;

  • Fiind destinate deci unui public, tradiţiile reprezintă şi un bun, o „marfă” sau, mai larg, o resursă, care poate face astfel obiectul unor cereri şi oferte de piaţă – internă şi internaţională – şi al unui marketing al tradiţiilor menit să le poziţioneze cît mai bine pe această piaţă.

Obicei                               Tradiţie

Repetiţie (a unor evenimente)                       Conservare (a unui model)

Ansamblu existenţial (sistem)                        Selecţie cognitivă („antologie”)

Integral                                       Fragmentar

Filiaţie                                         Afinitate

Auto-performare                                          Performare pentru un public

Raţionalitate retrospectivă                            Raţionalitate prospectivă

(pentru că aşa se face)                               (pentru că aşa se „vinde”)

  • O concluzie: Obiceiurile se pierd, odată cu dispariţia societăţilor cutumiare; dimpotrivă, tradiţiile se cîştigă, fiind construcţii ale societăţilor moderne, prin care acestea păstrează o relaţie electivă şi definitorie cu propriul trecut.

  1. Tradiţia, Ţăranul şi Identitatea la români

  • O premiză istorică: Ca discurs, „identitatea noastră”, oricum am privi-o, este inseparabilă de „tradiţie”: aceasta este o categorie discursivă centrală şi definitorie în care se aşează toate discursurile noastre identitare. Mai departe, „tradiţia” este legată de „cultura populară” iar aceasta de figura emblematică a Ţăranului. Ne concepem, deci, ca o „societate tradiţională” sau ţărănească ? Adesea, dar nu totdeauna, nu întocmai. Mai mult chiar, uneori ne revoltăm împotriva unei astfel de apartenenţe: „nu vrem să mai fim eternii ţărani ai istoriei !”, exclama Constantin Noica prin anii ’30, în numele generaţiei sale. Şi atunci ?

  • O premiză metodologică: o distincţie procesuală ce provine din psihanaliza freudiană: aceea dintre identificarea „maternă” şi cea „paternă”. În primul caz, care îşi are originea în relaţia afectivă cu mama, este vorba despre o identificare simpatetică şi emulativă, care asigură o apartenenţă gratificatoare. În al doilea caz, prin identificarea cu tatăl ameninţător, individul devine, într-un fel, tatăl, rezolvînd astfel complexul oedipian şi identificarea „paternă”; pornind de aici, se dezvoltă un tip de identificare defensivă, de evitare a riscului de excludere prin identificarea cu Celălalt puternic, deţinător al controlului apartenenţei, şi interiorizarea pe această cale a rolului acestuia

  • Un „diagnostic”: S-ar părea că referinţa inconturnabilă la „tradiţiile noastre” şi angoasele recurente de a le pierde constituie o identificare inconştientă profundă, de tip matern, cu trecutul nostru, un matrimoniu mai degrabă decît un patrimoniu. „Tradiţia” constituie, în mod clar, o apartenenţă gratificatoare: nu putem trăi fără „mama” iar „tatăl” este mereu şi pretutindeni ameninţător ! De aici rezultă, probabil, şi disonanţa noastră identitară: ne declarăm moderni, ca „tatăl”, dar ne e frică să pierdem căldură emoţională a tradiţiei „materne”.

  • Soluţia”: renunţarea la matrimoniu pentru a construi, senini, un patrimoniu prin travaliul tradiţiilor şi nu prin conservarea obiceiurilor !