Monthly Archive for November, 2009

De la camera bună la living

“Camera bună” pe Valea Izei

Anamaria Iuga

„Camera bună” este încăperea în care locuitorii satelor româneşti aşază cele mai frumoase obiecte, majoritatea făcute de ei înşişi. Aici este expusă zestrea fetelor; acesta este spaţiul festiv prin excelenţă, locul unde omul se pune la adăpost de cotidian, de tot ceea ce este obişnuit, aici se veseleşte la nunţi, botezuri şi la sărbători importante.
Dintre variatele denumiri (“camera/casa bună”, “casa mare”, “camera cu rudă” – un vechi element de decor, “casa de părade” etc.), atenţia se îndreaptă asupra aceleia care este din ce în ce mai utilizată în ultimii ani în Maramureş, “camera îmbrăcată ţărăneşte”, denumire în care se întrevăd două atitudini complementare. Pe de o parte, se continuă vechiul mod de a percepe spaţialitatea şi materialitatea: spaţiul e o prelungire a omului, un “corp lărgit” (Nicolae Balotă), motiv pentru care trebuie să fie “îmbrăcat”. „Masa râde” dacă e „îmbrăcată” cu un covor de masă, altfel are picioarele „goale”. Totodată, se întrevede o nouă atitudine, modernă, care face ca oamenii să adopte o privire din exterior asupra realităţii lor: într-o lume a satului, oamenii sunt, parcă, detaşaţi de ceea ce implică din punct de vedere cultural ruralitatea, semn că s-a produs o schimbare de mentalitate.
Cercetarea de teren realizată în trei localităţi pe Valea Izei, Maramureş (Dragomireşti, Ieud şi Săliştea de Sus) este concentrată asupra descrierii „camerei bune” în materialitatea sa, dar şi asupra contextelor de folosire şi de creare a acestui spaţiu. În analiza întreprinsă se porneşte de la premisa că orice fapt cultural este dinamic, are o viaţă aparte, este determinat de toate moştenirile culturale sau “tradiţiile” transmise de generaţii, dar şi de modificările, ori “inovaţiile” care apar în timp şi în structurile sociale. În mod similar, se consideră că tradiţia înglobează continuitatea şi schimbarea, în aceeaşi măsură. Astfel, “camera bună” este un aspect cultural în care se întrevăd elemente de continuitate cu vechile tradiţii (de aranjare, de semnificaţie, de folosire rituală a spaţiului), dar care suportă schimbări evidente, dictate de felul în care toate tradiţiile sunt trăite şi adaptate contemporaneităţii.
Încă de la intrarea în “camera dinainte”, peretele cu paturile şi, deasupra, ruda, atrage atenţia datorită bogăţiei de obiecte, textile ornamentate, aşezate în straturi. “Culmea”, sau ruda (o bârnă din lemn, dreaptă, suspendată de tavan, dispusă deasupra paturilor) este o veche piesă de decor a casei ţărăneşti, încă de actualitate în cele trei sate. Ruda este un semn de distincţie socială, fiindcă “înlocuia luxul de-acum” (Ileana V. – 43 ani, Săliştea de Sus, 2005) şi este unul din semnele cele mai vizibile ale stării materiale şi poziţiei sociale a proprietarului casei. Ruda are şi o puternică încărcătură comunională locală; astfel, în fiecare localitate diferă modul de aranjare a textilelor (ca număr de straturi, caracteristici ale obiectelor etc.). Atrage atenţia dinamica obiectelor de pe rudă, denumite, în raport cu tradiţia comunităţii, continuată, ori schimbată, obiecte “tari” – care continuă tradiţia locală – şi obiecte “slabe” – care marchează modificare acesteia. Se urmăresc aspectele de continuitate şi discontinuitate în ceea ce priveşte materia primă folosită, forma ţesăturii, decorul şi aşezarea în “casa bună”.
Dar obiectele şi “camera bună” în întregime devin partenerii membrilor unei comuntiăţi. Ele spun ceva despre creatorul lor, care, deşi trebuie să se conformeze cerinţelor comunităţii, doreşte să se evidenţieze şi să se individualizeze. Astfel, în cele trei localităţi, fetele îşi pregătesc din timp zestrea şi ţes mai ales iarna, când muncile câmpului permit. Zestrea şi obiectele pregătite cu grijă sunt etalate, mai apoi, în “camera bună”, ce devine spaţiul în care femeile casei se reprezintă pe sine.
Fiecare “cameră ţărănească” în care am intrat în Dragomireşti, Ieud şi Săliştea de Sus, are o motivaţie aparte şi este în strânsă legătură cu vieţile femeilor creatoare de obiecte, ce se prezintă pe sine în primul rând prin zestre, moştenire prin care se asigură continuitatea valorilor culturale. Au fost prezentate patru tipuri de atitudini, două asociate continuităţii tradiţiei (“continuarea tradiţiei” şi “tenacitatea tradiţiei” deşi cea din urmă implică un conflict între generaţii, ca prevestire a discontinuităţii), şi două atitudini asociate schimbării tradiţiei, una ce presupune “diminuarea tradiţiei” şi chiar dispariţia “camerei bune”, iar a doua ce implică o schimbare de perspectivă, prin impunerea unui demers muzeografic, de rememorare (“revitalizarea tradiţiei”).
În alte regiuni ale ţării „camera bună” se transformă mult mai repede: se pune mobilier nou, modern, se fac firide în perete, se numeşte, în funcţie de zonă: „cameră cu mobilă” (Maramureş), „salon” (Oaş – după cum explică drd. Daniela Moisa), „living” în Moldova (denumire semnalată de studenţii de la Masteratul de antropologie de la SNSPA). De multe ori această încăpere preia parţial şi funcţiile „camerei bune”: aici sunt primiţi musafirii, aici se petrec evenimente importante din viaţa familiei.