Monthly Archive for February, 2010

Colecţii şi patrimoniu local

Maria Mateoniu – “De la  “memoria particulară” la “memoria patrimonială”. Muzeul lui Kéri Gáspár din Galoşpetreu (jud. Bihor)

„În momentele de transformări majore, afirmă K Verdery, referindu-se cu precădere la schimbările produse odată cu căderea comunismului, oamenii descoperă că noi forme de acţiune sunt mai productive decât cele cu care erau obişnuiţi, sau că forme vechi sunt relevante într-o variantă nouă, sau că idealurile la care puteau doar aspira sunt acum realizabile (K Verdery, Viaţa politică a trupurilor moarte, Buc., Vremea: 66-67). Aceste momente de cumpănă determină o „reconfigurare a lumilor semnificate”, proces colectiv şi individual determinat de activitatea mai intensă a viitoarelor elite (K Verdery, Op. Cit., p. 67).
Problematica patrimoniului intră fără îndoială în acest proces de reconfigurare culturală de după 1989, accelerat şi mai mult, dacă ne gândim la societatea românească, o dată cu intrarea în UE, ca urmare a miscărilor circulatorii de populaţie, de mărfuri şi de capital. Promovarea la nivel global a drepturilor individuale şi colective se referă, printre altele, şi la dreptul la o memorie particulară, manifestat de foarte multe ori ca o datorie a memoriei; o datorie mai ales pentru valorile apropriate de la părinţi, bunici, de la cei mai apropiaţi dintre semeni. Se poate vorbi astăzi de o schimbare de percepţie asupra legăturii dintre prezent şi trecut, dintre predecesori şi contemporani, care nu înseamnă, în schimb, o abandonare pur şi simplu a valorilor naţionale în favoarea celor locale, ci mai curând o „domesticare” a naţionalului, o interpretare particulară a evenimentelor, o selecţie a lor din perspectiva relaţiilor de proximitate. Este ceea am observat în cadrul unei scurte cercetări de teren, efectuată în aprilie 2008, în cadrul proiectului Identitate locală. Muzee săteşti din România.
Într-un sat din ţară ca oricare altul şi totuşi diferit, un intelectual pasionat de etnografie şi istorie hotărăşte să-şi înfiinţeze propriul muzeu. Astfel, apărea în 2002, la Galoşpetreu, Jud. Bihor, primul şi unicul, până în acest moment, muzeu particular de pe Valea Ierului. Kéri Gáspár, personajul aventurii noastre, este de profesie medic stomatolog, fost consilier municipal în oraşul Săcueni, acolo unde profesează şi locuieşte cu familia de mai bine de 25 de ani. Atât el cât şi soţia sa sunt de etnie maghiară, doctorul protestant fidel credinţei sale pe care o practică cu asiduitate, soţia sa catolică, nepracticantă.
Satul Galoşpetreu, cu o populaţie majoritar de etnie maghiară, este situat la aproximativ 15 km de Săcueni şi 55 km nord de Oradea; este locul unde Kéri Gáspár s-a născut şi unde mai trăiesc rudele şi tatăl său. Crează muzeul în casa bunicilor, moştenire de la mama şi mătuşa sa, propunându-şi să refacă gospodăria bunicilor, aşa cum a fost iniţial : „o gospodărie aparţinând unei familii mixte de ţărani unguri mijlocaşi”. De la bunici doctorul moşteneşte doar casa, restul acareturilor, precum şi cea mai mare parte a obiectelor, fiind cumpărate pe parcurs. Pentru o reconstituire cât mai exactă a casei – imagine a copilăriei sale -, reface cu minuţie acoperişul, porţile, pătulul de la intrare şi fântâna cu cumpănă. La Sălacea, localitate învecinată, descoperă câteva acareturi vechi (grajd, şură, coteţ de porci), pe care le cumpără şi le aduce la Galoşpetreu. Reconstituirea este realizată cu minuţie, cu atenţie pentru cele mai mici detalii, Kéri fiind preocupat permanent de autenticitate, de „fidelitate”, cum spune el, pentru ceea ce a fost. Avem de-a face, aşadar, cu o reconstituire, totodată creaţie personală, având memoria ca mijloc de întemeiere. Casa-muzeu conţine trei încăperi principale : „camera protestantă”(cea de la drum), reprezentându-l pe bunicul doctorului de confesiune protestant, bucătăria (este camera din mijloc) şi „camera catolică” (cea din dreapta) sau camera bunicii, de confesiune catolică. Deşi colecţia sa este foarte bogată, la Galoşpetreu, Kéri expune doar obiecte ţărăneşti, tocmai pentru că doreşte să refacă din memorie, cât mai exact cu putinţă, casa bunicilor : tablourile de familie, printre care imaginea primului proprietar al casei, Sandor Antal, icoane, cărţi de cult catolic şi protestant, documente vechi, mobilier caracteristic (masă, pat, lăzi de zestre, dulăpiare de bucătărie). În cămară, pivniţă, şură, grajd, sunt de asemenea prezente obiectele care nu lipseau cândva din nici o gospodărie ţărănească.
Numai că nu evaluarea colecţiei, cu scopul clasării obiectelor după criteriile vechimii şi autenticităţii, aşa cum încă acest lucru se mai practică în muzeografia românească, ne-a interesat, ci înţelegerea poziţiei pe care colecţionarul şi a creaţia sale o deţin în cadrul procesului de reconfigurare a universului simbolic local. Dacă muzeul este rezultat al unei strategii de recunoaştere identitară, acestă strategie se manifestă în virtutea unei raţiuni comunicaţionale, dialogice. Cu alte cuvinte, ne-am pus problema măsurii în care muzeul lui Kéri Gáspár reclamă şi primeşte o confirmare, o recunoaştere a sinelui prin celălalt.
Se desprind, aşadar, două direcţii de analiză: discursul colecţionarului însoţind obiectele, din care înţelegem care i-au fost motivaţiile, relaţia cu amintirile, cu imaginile din trecut pe care doreşte să le reactualiueze,  precum şi legătura sa cu semenii şi locul. Dacă acestă prima problemă se referă la memoria particulară a colecţionarului, cea de-a doua problemă supusă discuţiei se referă la memoria patrimonială. Muzeul lui Kéri Gáspár apare doar ca loc al unei memorii particulare sau se constituie şi ca loc al unei memorii patrimoniale?
Ce înţelegem prin memorie particulară? Ce înţelegem prin memorie patrimonială?
Memoria particulară reprezintă în ceea ce ne priveşte memoria redusă la amintirile, imaginile transmise de către colecţionar, care deşi formă de memorie deopotrivă personală şi colectivă, nu este încă confirmată, recunoscută de comunitate şi cu atât mai putin de către instituţiile statului (de văzut, J Leniaud, „La mauvaise conscience patrimoniale”, Le Débat, nr. 78/1994: 168-178). Spre deosebire de memoria particulară, memoria patrimonială este tocmai o memorie recunoscută de către autorităţi şi comunitate (Ibidem). Pentru a accede la statutul de loc al unei memorii patrimoniale locale, muzeul lui Kéri ar trebui să deţină recunoaşterea nu numai a proprietarului său, dar şi al colectivităţii; recunoaştere care să fie concretizată prin proiecte şi acţiuni comune de reapropriere culturală.
1.Motivul pentru care Kéri Gáspár se decide să realizeze muzeul este mai întâi de toate dorinţa de a reda prin obiecte şi imagini propria istorie de familie. Tocmai acestă istorie familială, amintirile bunicilor, sunt cele pe care doreşte să le transmită. Este vorba de o istorie de familie redată sub aspectele sale inocente, de viaţă tihnită în care rolurile sunt bine delimitate (muzeul prin obiectele expuse, prin repartizarea lor între camera protestantă şi camera catolică ilustrează tocmai această viaţă tihnită, rânduită). Dar există şi apecte tragice ale vieţii de familie care chiar dacă nu sunt simbolizate prin obiecte, sunt povestite de către colecţionar tocmai pentru a-şi motiva demersul muzeografic. Unghiul său, ucis de către comunişti în 1959 pe motiv că ar fi susţinut revoluţia din Ungaria, familia acestuia deportată în Bărăgan i-au marcat copilăria. De la acest unchi, doctorul moşteneşte cărţile de istorie şi religie care-l vor ajuta aşa cum pretinde să înveţe „adevărata istorie”, cea netrucată de manualele de şcoală. Descoperirea acestor materiale vechi într-o magazie dărăpănată pe care Kéri a ţinut să ne-o arate simbolizează momentul întemeierii sale ca persoană înrădăcinată şi totodată calea prin care colecţionarul accede la memoria colectivă şi la istoria locală. Faptul că Valea Ierului nu a beneficiat înainte de căderea comunismului de atenţia cuvenită nici din partea autorităţilor, nici din partea specialiştilor îl determină pe Kéri să militeze pentru identitate regională. Muzeul de la Galoşpetreu reprezintă, prin urmare, nu numai o punere în scenă a unei istorii de familie transmisă prin recurs la memorie, dar şi o materializare a elementelor specifice acestei zone, a legăturii comunităţii cu un teritoriu marcat simbolic.
„De zona asta nu s-a ocupat Muzeul Ţării Crişurilor. Nu s-a ocupat. Şi, de fapt, asta a fost o idee printre oamenii de aicea, mai ales intelectuali, că zona nu are etnografie specifică. Şi atunci am zis că nici Dumnezeul nu se vede şi totuşi există. Şi la noi există etnografie specifică, numai că trebuie căutată şi prezentată. Pentru că trebuie să spun că, pe timpul comunismului a fost propagat că această cultură a minorităţilor să nu fie protejată. Nici istorie nu s-a studiat, [mă refer la] istoria minorităţilor. Asta a fost interzisă”.
Prin muzeul de la Galoşipetreu, Kéri Gáspár reactionează în calitatea sa de intelectual, de reprezentant local, la politica statului român. Referinţa la Muzeul Ţării Crişurilor nu este întâmplătoare. Instituţie publică, finanţată de stat, muzeul judeţan este subordonat politicilor de punere în valoare a patrimoniului, încă stabilite la centru. Stim bină că una din preocupările etnografilor din România a fost şi mai este încă să demonstreze o anumită specificitate zonală, dar o specificitate care să nu impieteze cu nimic unitatea şi continuitatea naţional românească. Împărţirea teritoriului naţional în zone etnografice, fiecare zonă cu specificitatea proprie, avea menirea în comunism, prin directivele partidului-stat, să întreţină cultul unităţii şi continuităţii poporului român.
Valea Ierului, regiune cu o populaţie majoritar ungurească, la graniţa cu Ungaria, a fost neglijată de către statul comunist. Ceea ce determină astăzi elita locală să încerce, aşa cum face Kéri Gáspár să militeze pentru identitate regională. În ce constă acestă specificitate căutată, construită? În arhitectură, port, obiceiuri, tradiţii, meserii, dar şi în peisaj. Zona cu un peisaj aparte a suferit modificări substanţiale de ecosistem în anii 60, ca urmare a unor lucrări de desecare şi reamenajare a teritoriului. Localnicii pătrează amintirea Văii Ierului de dinaintea desecărilor, regiune care, spun ei, întrecea în frumuseţe Delta Dunării. Ba mai mult, ne spune Kéri Gáspár, „aici a fost şi mai specific, pentru că nu era capătul unui râu, ci ceva care s-a format după epoca glaciară. Deci, a fost ceva absolut specific”.
Gospodărie ţărănească pe care Kéri Gáspár încearcă să o reconstituie la Galoşpetreu este, aşa cum proprietarul afirmă, o gospodărie de sfârşit de secol XIX, început de secol XX pe când Valea Ierului nu suferise încă modificări de ecosistem. Colecţionarul se străduieşte să redea în miniatură acest univers dispărut, cu alte cuvinte epoca de maximă înflorire a Văii Ierului. Acoperişul casei este refăcut special din stuf, stuful amintind de peisajul de altădată, în şură nu lipseşte luntrea şi plasa pentru peşte ca rest al unei ocupaţii dispărute ca urmare a desecărilor, sunt prezente recipientele şi jucăriile din papură care, de asemnea, amintesc de Valea Ierului, cea de dinainte de colaps. O altă ocupaţie reprezentată, care în schimb se perpetuiază este viticultura. Drept dovată este pivniţa din gospodăria refăcută, cu toate recipientele şi ustensilele necesare cultivării viţei de vie şi prelucrării vinului.
Încercând să dea o replică politicii culturale a statului, Kéri preia mijloacele şi noţiunile (zonă etnografică, specificitate) vehiculate de către promotorii politicii de stat. Pentru a reprezenta valorile locale, Kéri Gáspár îşi însuşeste cunoştinţele deja consacrate la nivel instituţional. Urmează, prin urmare, calea deja bătătorită, cu singura diferenţa de a-i schimba sensul, orientarea. Nu specificitate locală în folosul unităţii naţional-româneşti, ci specificitate în folosul afirmării identităţii locale.
Ideea de  a strânge obiecte vechi pentru a crea un muzeu i-a venit în urma consultării unor cărţi de specialitate, care l-au ajutat să înţeleagă ce înseamnă „muzeu ţărănesc”. „Ideea de unde a pornit? Din Ungaria şi din Cluj am primit nişte cărţi de etnografie. Şi acolo scria că muzeul ţărănesc, ce înseamnă asta? Înseamnă o gospodărie ţărănească completă cu toate clădirile anexe, la o anumită situaţie socială şi la o anumită epocă.” Gospodăria moştenită de la bunici corespundea acestei definiţii, ceea ce va permite noului proprietar să-şi susţină convingerile vis-a-vis de istoria şi etnorafia regională. Kéri apare aşadar nu numai ca transmiţătorul memoriei colective, dar şi ca specialist al locului, ca agent al autenticităţii culturii ţărăneşti, salvator şi restaurator al  unei lumi apuse. Tocmai prin acest efort de a revaloriza urmele trecutului, el apare ca promotor al unei modernităţi actuale, ca subiect al propriei istorii pe care încearcă să o redea coerent şi cu minuţie în relaţie cu lumea materială a obiectelor.
2.În ce măsură muzeul lui Kéri Gáspár se constituie la momentul prezent ca loc al unei memorii patrimoniale?
Muzeul este frecventat mai ales de către elevi, foarte puţin de către turişti, Galoşpetreu fiind un sat destul de izolat cu o infrastructură destul de proastă. Rolul său educativ, ca loc de transmitere a memoriei şi istoriei regionale tinerei generaţii, este incontestabil. Numai ca aportul comunităţii la protejarea valorilor locale este unul slab, muzeul nu implică în mod activ comunitatea. De asemenea, deşi prezent pe site-ul primăriei, iniţiativa lui Kéri Gáspár se bucurat foarte puţin de sprijin efectiv din partea autorităţilor. Deşi există un proiect de reabilitare, de refacere a unei părţi din Valea Ierului ceea de dinainte-a desecărilor în care muzeul figurează ca obiectiv turistic, acest proiect nu a fost până în acest moment pus în practică. Mai mult chiar, este un proiect cu şanse minime de realizare. În condiţiile în care ar trebui obţinut acordul proprietarilor de terenuri pentru a-şi ceda pământurile în schimbul unor recompense care nu există încă decât pe foaia de hârtie, acest proiect rămâne aşa cum ne spune Kéri Gáspár, „o simplă teorie”.
Ţinând cont de acestă situaţie, proiectul organizat de către MŢR a avut tocmai rolul de a încuraja iniţiativele particulare locale care deşi numeroase la scara întregii ţări nu se bucură încă de recunoaşterea scontată. Prin atenţia acordată, ne-am propus aşadar să contribuim la recunoaşterea lor de către comunităţi şi de către stat. Prin acest demers, nu am intenţionat ca aceste mici muzee să copieze MŢR. Interesul nu a fost acela de a multiplica MŢR pe orizontală la scara ţării. În acelaşi timp, nu s-a dorit nici ca MŢR să se transforme într-un simplu purtător de cuvânt al acestor muzee particulare. Pentru că ceea ce personal mi se pare important este crearea unui spaţiu de dialog având MŢR ca interval, ca loc de întâlnire a memoriilor particulare, care fără prezenţa celuilalt, fără oglindire, riscă să să se replieze, să se închidă.

Programul COLECŢII SĂTEŞTI DIN ROMÂNIA (MNŢR, 2008-2009)

Carmen Mihalache (cercetător – MŢR)

„Patrimoniul local în context european”, „conservarea patrimoniului cultural local”, „valori ale patrimoniului cultural local” sunt câteva sintagme frecvent uzitate în utimii ani în cele mai diverse medii, apărând în proiecte de tot felul, de la teme de simpozion naţional şi subiecte de proiecte şcolare până la componente ale strategiilor culturale judeţene.

Această abordare, excesivă la nivel de declaraţii şi de intenţii, a problematicii patrimoniului cultural, cu toate problemele pe care le ridică, este influenţată în bună parte şi de presiunea venită din partea organismelor de profil ale Uniunii Europene din care acum suntem parte, sau de necesitatea alinierii la standardele internaţionale actuale în domeniu impuse de documentele UNESCO.

Eu n-am să vorbesc aici despre ce înseamnă patrimoniul local, ci am să povestesc, cât mai succint cu putinţă, cum a ajuns muzeul nostru să se ocupe de acest subiect şi ce am reuşit să facem în cei doi ani de când conspectăm aspecte de practică privată în tratarea patrimoniului cultural din mediul rural.

Muzeul Ţăranului Român a iniţiat în anul 2008 un experiment, proiectul-pilot PATRIMONIU ŞI IDENTITATE LOCALĂ. Identificarea şi promovarea unor colecţii săteşti din România, desfăşurat cu susţinerea financiară a Administraţiei Fondului Cultural Naţional (AFCN).

Am pornit de la nişte constatări personale, ale mele şi ale colegilor mei, făcute în diverse călătorii şi deplasări de teren. În multe sate ale României, existau, şi înainte de 1989 , mici muzee etnografice fără pretenţii, aflate de obicei în grija primăriilor, sau doar „colţuri muzeistice” organizate cu mijloace modeste, cel mai adesea în instituţiile de învăţământ.

Dar, după 1989, au început să apară în multe localităţi, unele plasate în zone unde nu te-ai aştepta să găseşti aşa ceva, colecţii (bogate şi de calitate) de obiecte de interes etnografic, mici case-muzeu, în care locatarii trăiesc printre obiecte de patrimoniu sau chiar puncte muzeale particulare, deschise pentru publicul local sau turiştii de ocazie, toate fiind opera unor persoane entuziaste, de cele mai multe ori fără pregătire de specialitate. Şi toate sunt în proprietate privată, găzduite în gospodăriile personale sau în spaţii achiziţionate prin finanţare proprie.

Aceste preocupări pentru recuperarea şi păstrarea unor bunuri culturale semnificative (din punctul de vedere al reprezentativităţii lor, al rarităţii, al valorii lor memoriale sau artistice sau în calitatea lor de repere comunitare), venind din partea unor persoane fizice, fără cunoştinţe în domeniul patrimoniului şi fără posibilităţile financiare cerute de un asemenea efort, au justificări şi motivaţii diverse. De la caz la caz, sunt fie raportări faţă de o zestre personală şi/sau o moştenire culturală în sensul asumării unui rol activ în păstrarea acesteia, fie manifestări ale unui anumit grad de civilizaţie ca membru al unei anumite comunităţi, conştient de prestigiul şi identitatea specifică a acesteia, fie reacţii generate de o scurgere de bunuri cu valoare patrimonială în afara graniţelor, favorizată de vidul de putere şi legislativ din primii ani de după Revoluţie.

Indiferent de motivaţie, într-un gest recuperator demn de toată lauda, oamenii la care ne referim, au adunat piese importante şi se zbat să le pună în valoare. Încercând pe cont propriu o punere în valoare a trecutului atât personal cât şi al comunităţii din care fac parte, pentru că nu pot rămâne nepăsători faţă de istoria, obiceiurile şi îndeletnicirile zonei şi ale oamenilor din jurul lor, ei creează mici spaţii culturale vii. Cu ajutorul unor mărturii recuperate, obiecte vechi, documente istorice, fotografii de arhivă, produse ale fostelor manufacturi locale, adunate de la localnici şi alăturate în cele mai diverse moduri şi tonalităţi, ei dau sens unor spaţii în care cultura locală, trecută prin filtrul judecăţii unui singur om şi purtând amprenta personalităţii lui, capătă forme şi interpretări originale.

Ne-am pus o întrebare simplă: aceşti iniţiatori de colecţii şi muzee particulare săteşti sunt doar nişte oameni pasionaţi de lucrul vechi, frumos, de valoare sau pot fi consideraţi adevărate „instituţii” culturale, în calitatea lor de păstrători şi promotori ai patrimoniului cultural local?

Am numit aceşti oameni „colecţionari” cu un termen impropriu în cele mai multe dintre cazuri. După cum şi faptul că vorbim despre „muzee” particulare nu este întru totul conform cu realitatea. În Legea muzeelor şi colecţiilor publice nr. 311/iunie 2003, act care reglementează regimul juridic general, clasificarea şi principiile organizării şi funcţionării colecţiilor publice şi private accesibile publicului, „muzeul” este definit ca „instituţia publică de cultură aflată în interesul societăţii, care colecţionează, conservă, cercetează, restaurează, comunică şi expune, în scopul cunoaşterii şi educării, mărturii materiale şi spirituale ale existenţei şi evoluţiei comunităţilor umane“ [subl. noastră]. În acelaşi document, „colecţia” este definită ca „ansamblul de bunuri culturale şi naturale constituit în mod sistematic şi coerent de către persoane fizice sau juridice de drept public ori de drept privat“. Îndeplinind în acelaşi timp funcţii de muzeu şi de aşezământ cultural (conform definiţiilor uzitate de Ministerul Culturii şi Cultelor), dar fără să fie, de fapt, nici una, nici alta, aceste colecţii sunt totuşi bine-cunoscute pe plan local, şi adesea căutate şi chiar vizitate.

Toate aceste iniţiative, private, de a păstra pentru generaţiile ce vin obiecte care povestesc pe limba lor despre obiceiuri, meşteşuguri, tradiţii, moduri de trai pe care comunitatea le resimte ca fiind pe cale de dispariţie, reprezintă o încercare nesistematică şi, în ansamblu, incoerentă de a le întârzia dispariţia sau de a face suportabilă transformarea lor în altceva. Dar asta nu înseamnă că ele sunt neglijabile, ca fenomen, ba dimpotrivă.

Iniţiativele de acest gen nu se bucură întotdeauna de o susţinere organizată şi coerentă din partea autorităţilor locale, nici de un sprijin de specialitate care să le ofere permanent consultanţă în vederea conservării, protejării, înregistrării şi valorificării unor bunuri de certă importanţă culturală, multe cu valoare patrimonială. Nu beneficiază de protecţie instituţională, iar prezenţa lor nu pare să fie luată în considerare de nicio politică culturală. Statutul lor din punct de vedere legislativ este deocamdată incert, iar încercarea unora de a se alinia la legislaţia actuală în domeniul patrimoniului este, în condiţiile actuale, lipsită de sorţi de izbândă.

Cu toate acestea, colecţiile şi muzeele etnografice particulare de interes local, aceste mici „muzee de autor” şi totodată depozite de patrimoniu şi memorie culturală, ar putea fi considerate, cel puţin la prima vedere, un factor de identitate, originalitate şi specific local al unei comunităţi, dar şi o resursă de dezvoltare culturală pentru comunităţile locale, o premisă pentru dezvoltarea turismului cultural. Au, de asemenea, potenţial pentru a deveni, într-o politică culturală coerentă, puncte comunitare de acces la informaţie şi cultură, principalii beneficiari ai valorificării acestora fiind în primul rând comunităţile respective.

Pornind de la aceste constatări şi premise, Muzeul Naţional al Ţăranului Român a făcut în 2008 un experiment cultural, derulând un proiect-pilot prin care şi-a propus să găsească asemenea colecţii în satele româneşti, să le viziteze, să le studieze şi să încerce să le sprijine, cu mijloace proprii. Adică oferindu-le deţinătorilor de astfel de colecţii consultanţă de specialitate, vizibilitate în plan naţional şi opţiuni de viitor: să se profesionalizeze, să se dezvolte respectând câteva criterii de bază (ştiinţifice, estetice şi economice), în acord cu normele ICOM (Consiliul Internaţional al Muzeelor), dar, atât cât se poate, fără să-şi piardă ingenuitatea şi originalitatea care le fac unice. Într-o asemenea perspectivă, aceşti colecţionari ar putea deveni gestionari şi promotori de cultură, de calitate, operatori culturali cu statut privat. În cadrul acestui proiect, specialiştii din muzeu au intrat în dialog şi cu membri ai comunităţilor locale, pentru a contura modul în care localnicii percep şi valorizează existenţa colecţiilor studiate, dar şi cu reprezentanţi ai autorităţilor şi ai instituţiilor publice locale, pentru a sesiza raportarea la aceste iniţiative.

Realitatea din teren ne-a demonstrat că proiectul nostru a răspuns nevoilor unei categorii de beneficiari pentru care nu s-au oferit încă programe culturale coerente la nivel de politică culturală naţională, că a avut relevanţă în raport cu contextul cultural local şi că poate deveni un model de bună practică în domeniul patrimoniului cultural.

Problemele ridicate de patrimoniul cultural local din spaţiul rural (semnificaţie, prezervare, valorificare) şi de relaţia dintre colecţiile săteşti ale unor iniţiatori privaţi şi comunităţile locale nu puteau fi rezolvate printr-un singur proiect, de mică amploare în raport cu fenomenul, ca cel iniţiat de Muzeul Ţăranului Român. Însă o angajare pe termen mediu a instituţiei într-o acţiune de anvergură putea provoca o dezbatere de idei asupra fenomenului, astfel încât să se caute şi să se găsească soluţii pentru problemele colecţiilor în sine şi ale impactului pe care acestea îl au în sânul comunităţilor locale, dar şi în plan naţional, ca resursă culturală.

Prin urmare, începând cu anul 2009, proiectul a fost transformat în program cultural. Primul punct al acestui program s-a încheiat în 2009 prin desfăşurarea, la sediul Muzeului Ţăranului Român, a unor evenimente dedicate unui nou grup de colecţionari şi colecţiilor acestora, unele dintre aceste evenimente având, din nou, deschidere spre presă şi public.

Obiectivul general al acestui program îl constituie, în primul rând, monitorizarea colecţiilor etnografice particulare de interes local/regional (în vederea constituirii unei bănci de date) şi stimularea dezvoltării acestora, în paralel cu încurajarea implicării colecţionarilor din spaţiul rural în gestionarea şi promovarea patrimoniului local ca operatori culturali privaţi. În al doilea rând, formarea profesională a acestora, şi mai ales susţinerea lor în intenţia liber exprimată de a se constitui într-o reţea naţională, ca instrument eficient de cooperare şi comunicare. Această formulă asociativă va putea asigura legătura între indivizi, instituţii şi organizaţii care împărtăşesc aceleaşi interese şi/sau activităţi.

Activităţile majore ale programului au fost:

I. Cercetări de teren în 14 localităţi din România (judeţele Bihor, Bistriţa-Năsăud Constanţa, Hunedoara, Harghita, Galaţi, Maramureş, Olt, Sibiu, Vrancea) în scopul realizării unor studii de caz centrate pe problematica actuală a patrimoniului cultural în cazurile particulare ale unor colecţionari de bunuri culturale de natură etnografică din mediul rural. Colecţiile selectate au fost studiate de echipe mixte, alcătuite din cercetători şi muzeografi. Aceştia au încercat să contureze profilul colecţiei (istoricul înfiinţării acesteia, inventarul de obiecte, starea lor de conservare, valoarea patrimonială, istoria socială a obiectelor etc.), ca şi pe cel al colecţionarului (pregătirea profesională, motivaţia acestuia de a constitui o colecţie şi a o deschide către publicul local sau turişti, statutul lui în colectivitate, relaţia acestuia cu instituţiile publice administrative şi culturale locale sau centrale etc.). De asemenea au avut în vedere impactul pe care existenţa unor asemenea colecţii îl are asupra comunităţii locale (modul în care influenţează viaţa comunităţii din punct de vedere al consumului cultural şi al construirii identităţii, modul în care valorizează comunitatea iniţiativa culturală a unui concetăţean, disponibilitatea comunităţii pentru suport şi implicare în acest sens.

II. Organizarea unor stagii de formare pentru colecţionari la sediul muzeului. Colecţionarii au participat la un stagiu de formare cu un caracter mai degrabă aplicat decât teoretic, prin care li s-au oferit informaţii şi cunoştinţe de bază cu privire la patrimoniu, legislaţia în domeniu, modalităţi de conservare, punere în valoare şi promovare a colecţiilor, atragerea de fonduri pentru proiecte culturale.

III. Organizarea unor ateliere/mese rotunde la sediul muzeului, centrate pe nevoile colecţionarilor, pornind de la rezultatele cercetărilor de teren (dialog între specialiştii din diverse instituţii de profil - minister, alte instituţii de cultură- şi proprietarii colecţiilor). Dezbaterile au căutat să dea un răspuns unor întrebări de genul: Cât de importante sunt din punct de vedere cultural aceste iniţiative private pro-patrimoniu? Câtă valoare şi cât potenţial au aceste colecţii pentru promovarea identităţii/specificului comunităţilor locale ? Prin ce mijloace colecţiile particulare săteşti ar putea fi valorificate la justa lor valoare, ca surse importante de manifestare identitară şi resurse de dezvoltare durabilă locală? Ar putea avea ele potenţialul necesar pentru a stârni interesul politicilor de dezvoltare locală şi de promovare a patrimoniului cultural? Este oportună în contextul actual înfiinţarea unei asociaţii profesionale sau reţele naţionale care să sprijine interesele colecţionarilor?

IV.Expoziţii temporare la sediul MŢR, dedicate popularizării iniţiativelor private pro-patrimoniu şi promovării comunităţilor pe care aceste colecţii le reprezintă. În 2008, colecţionarii au lucrat împreună, sub coordonarea unor muzeografi, la amenajarea unei expoziţii care să-i reprezinte, folosind propriile exponate. Această expoziţie, constând într-o instalaţie cu obiecte şi fotografii, a fost concepută ca un ,,stagiu de practică” sau mai degrabă ca un atelier pentru colecţionari. În 2009, o expoziţie de fotografie a încercat să redea prin imagine spiritul colecţiilor cercetate şi a lansat o invitaţie publicului de a le vizita la ele acasă.

V.Realizarea unor publicaţii-suport pentru colecţionari în vederea semnalării iniţiativelor acestora şi a promovării zonei din care provin, din punct de vedere cultural şi turistic. Volumul „Robii frumosului” , publicat în 2008, cuprinde prezentări detaliate pentru fiecare dintre cele opt colecţii (text şi imagine), precedate de o schiţă geografică, turistică şi culturală a fiecărei zone. Pentru o vizibilitate sporită a fenomenului cercetat, dar şi pentru o mai intensă promovare a colecţiilor incluse în proiectul-pilot, a fost demarată o colaborare cu CIMEC şi, prin bunăvoinţa colegilor noştri de acolo, volumul poate fi acum consultat on-line pe site-ul acestei instituţii. De asemenea volumul a ajuns la toate direcţiile judeţene de cultură. În 2009 am continuat cu publicarea setului de pliante Muzee şi colecţii săteşti din România (I).

Toate aceste evenimente, organizate şi în anul 2009 cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional, au fost şi sunt destinate a înlesni colecţionarilor accesul la experienţa muzeografică a Muzeului Ţăranului Român, la o cunoaştere reciprocă şi la un schimb de experienţă, la o primă comunicare cu publicul bucureştean şi cu mass-media.

Identificarea şi cercetarea unor colecţii noi, anual, pentru monitorizarea fenomenului şi constituirea unei arhive de informaţii specializate, promovarea lor (atât prin expoziţii clasice sau multimedia – fotografie, text, film – organizate anual, cât şi prin publicaţii – broşuri sau pliante de prezentare a colecţiilor şi colecţionarilor), profesionalizarea colecţionarilor (prin stagii de formare perfecţionate de la an la an, organizate la muzeu), mobilizarea colecţionarilor în sensul asocierii într-o breaslă (pornind de la intenţia şi opţiunea lor liber exprimată de a se uni într-o astfel de organizaţie profesională), consilierea şi sprijinirea lor în acest sens au fost priorităţile noastre pentru 2009. Aceste acţiuni vor continua în anii următori, dublate de diseminarea rezultatelor cercetării şi ale programului.

Rezultatele imediate ale acestui program aflat în derulare sunt:

ü o bază de date deschisă privind muzeele şi colecţiile private săteşti din România (actualizată anual);

ü o arhivă bogată de informaţii şi imagine digitală;

ü un volum şi un set de pliante cu scop de prezentare şi promovare a colecţionarilor;

ü un număr al revistei MARTOR (14/2009) dedicat integral patrimoniului local;

ü două expoziţii temporare deschise la MŢR şi una itinerantă, în pregătire, care se va desfăşura în 2010;

ü formare şi consultanţă (continuă) pentru colecţionari;

ü acordul colecţionarilor pentru înfiinţarea unei reţele naţionale.

Rezultatele pe termen lung sunt şi ele importante, cu condiţia ca acest demers să continue:

colecţionarii implicaţi în proiecte au beneficiat de vizibilitate, promovare, informare/formare şi consultanţă, urmând ca experienţa acumulată cu acest prilej să-i ajute să-şi gestioneze şi promoveze adecvat colecţiile, să dezvolte independent proiecte culturale în viitor şi, posibil, să opteze pentru a deveni operatori culturali în sectorul privat, profesionalizându-se în acest sens

comunităţile rurale din care aceştia provin beneficiază de promovarea valorilor lor identitare prin intermediul activităţilor din program, fiind încurajate să conştientizeze importanţa patrimoniului cultural pe care-l moştenesc şi să se implice activ în promovarea lui corectă şi eficientă prin susţinerea eforturilor promotorilor culturali locali cu iniţiativă

specialiştii din domeniul cultural vor beneficia de date preţioase despre patrimoniul local şi modul în care interrelaţionează o comunitate locală cu un patrimoniu care o defineşte

publicul virtual consumator de cultură şi interesat de tradiţii va conştientiza faptul că problema patrimoniului cultural local/rural are importanţă naţională şi ne priveşte pe toţi

Acest program al Muzeului Ţăranului Român este, în cele din urmă, o acţiune culturală deschisă. El îşi va atinge scopul numai în măsura în care va genera, la varii niveluri, alte acţiuni culturale, ştiinţifice, organizatorice, mediatice, în vederea promovării colecţiilor şi muzeelor săteşti private şi a consolidării statutului lor. Ele trebuie privite ca o componentă preţioasă a patrimoniului cultural naţional şi sprijinite ca atare. Prin rezultatele sale de până acum, proiectul asigură o vizibilitate mai bună unor colecţii cu potenţial cultural mare, care pot fi încadrate cu succes în reţele de turism cultural şi rural.