Publicitatea şi marketizarea tradiţiilor gastronomice

haiducesc

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Vintilă MIHĂILESCU

De ce a devenit tradiţia valoare adăugată ?

Constatare : o cerere – şi o ofertă – de produse locale/tradiţionale în creştere exponenţială :
1,2 miliarde intrări ptr « local food », 58 milioane pentru « traditional food »,  72.000  ptr « mîncare tradiţională românească » doar în Romania şi 277.000 ptr « Romanian traditional food » (pe web), 7 milioane ptr « ecological food ».
Într-un eurobarometru din 1998, 30% dintre europeni afirmau că “originea” (ţară sau regiune) produselor agro-alimentare este un criteriu important în hotărîrea de cumpărare; 76% au declarat că au consumat mîncăruri produse “tradiţional”; 40% au declarat că au cumpărat produse PDO (Protected Designation of Origin) măcar de cîteva ori

1.Premiză : tradiţiile nu sînt un mesaj dinspre trecut, ci o căutare dinspre prezent (vezi şi Pouillon, 1975). Răspunsul trebuie căutat aşadar în prezent. Cărei nevoi a societăţilor post-moderne îi corespunde deci această goană după produse tradiţionale şi locale ?

2.Post-modernitate, globalizare şi „re-localizare”
„Problema”: De unde eşti (de loc) ? / Al cui eşti ? Aceste repere identitare clasice, ce trimit la apartenenţele în spaţiu şi în timp (descendenţă) devin tot mai difuze sau nerelevante în condiţiile societăţilor actuale.
„Cauza”: fluiditatea cadrelor spaţio-temporale ale identităţii omului societăţilor post-industriale/moderne : societăţile (post)industriale „asociază consubstanţial creşterea, raţionalitatea şi productivitatea cu suprimarea oricărui suport de înrădăcinare şi sedentaritate” (Berard şi Marchenay, 2004). Toată lumea vorbeşte despre de-localizare – iar unii vorbesc chiar despre « terroir déraciné » (Hervieu, 1993).
„Reacţia”: Nostalgiile compensatorii şi reparatorii ale „re-localizării” (Long, 1996) şi re-ancorării în timp/durată : actele de patrimonializare îşi trag vitalitatea din faptul că „alimentează toate nostalgiile pe care le generează o lume care dispare şi nu mai asigură un minim vital de relaţie simbolică” (Guillaume, 1992)
Alimentaţie şi identitate: „Spune-mi ce mănînci să-ţi spun cine eşti !” – afirma Brian de Savarin. În prezent, Claude Fischler vorbeşte despre „obiect comestibil neindetificat” şi comentează sentinţa lui Savarin : „dacă nu ştim ceea ce mîncăm, nu devine oare dificil nu numai să ştim ceea ce vom deveni, dar şi ceea ce sîntem ?” (Fischler, 1990 : 72)
Conştientizarea riscurilor ecologice: localul nature-friendly; de la salvgardarea peisajului rural prin culturi mici la „short food chains” (mai recent, “life cycle assessment”).
Raţiunea economică a politicilor de dezvoltare locală: stimularea şi valorizarea produselor locale permite reabilitarea economiilor domestice şi  a comunităţilor săteşti, care (re)devin astfel actori semnificativi pe piaţă, determinînd (permiţînd) implicit o anumită descentralizare politică şi economică.
Consumul turistic al diferenţei („eating the Other”): de la „canibalismul simbolic” al turismului culinar la preferinţele militante în favoarea restaurantelor etnice ale celor deprivilegiaţi
Mitul consumerist al sănătăţii: imperativul sănătăţii ca responsabilitate individuală şi ideal colectiv determină o căutare compulsivă a unei „alimentaţii sănătoase”. Clasificarea adesea confuză şi perceperea difuză a produselor tradiţionale, locale, bio şi eco face astfel ca „produsele tradiţionale” şi/sau „locale” să crească în atractivitate, chiar dacă ele nu sînt totdeauna mai „sănătoase” după standardele curente.
Nostalgiile individuale ale „paradisului pierdut” (copilărie, trecut idilic, etc.)
Concluzie: recursul la tradiţional/local este o practică alternativă de piaţă care se hrăneşte din fantasme identitare reactive la piaţă („ritul şi magia îi leagă pe cei care cred iar brandul pe cei care nu cred” – Fernandez-Armesto, 2002)

3.Cum se construieşte valoarea adăugată a produselor tradiţionale/locale?
Cum ?: recunoaşterea şi promovarea legitimă a apartenenţei spaţiale („local”, „regional”) şi/sau temporare („tradiţie”) distinctive a produsului, generatoare de valoare adăugată pe piaţă, de regulă prin reţele alternative de distribuţie. Pentru cumpărători, însuşirea acestor produse este (şi) o participare simbolică la aceste apartenenţe distinctive, este o „distinction” în sensul lui Bourdieu. Piaţa produselor tradiţionale/locale se vrea astfel un soi de „comerţ cu faţă umană”.
Pentru cine ? Oamenii locului, „ruralii”, produc mai ales pentru orăşeni, ei înşişi preferînd însă, de regulă, alimentaţia clasică urbană (e.g. turta de mălai pentru turişti în Maramureş)

NOTĂ: selectarea şi consolidarea tradiţiilor (culinare) ţărăneşti are loc adesea pe pieţe urbane, rezultînd astfel nu atît dintr-o izolare locală, cît dintr-o confruntare cu o diversitate urbană trans-locală. Uneori, aşa se pot şi inventa tradiţii locale (e.g. cazul brînzei de capră cu mucegai de la Tîrgul Ţăranului)

Clasificări:
a)Protected Designation of Origin – PDO: se referă la produse agricole şi alimente care sînt produse, procesate şi pregătite într-o zonă geografică dată, folosindu-se cunoştinţe (savoir-faire) recunoscute. Principalele condiţii:
1) toate fazele producţiei, procesării şi pregătirii, inclusive material primă, trebuie să fie realizate în zona geografică indicată de denumirea de origine
2) caracteristicile de calitate ale produsului trebuie să fie datorate exclusive sau în esenţă unei zone geografice particulare
- Franţa: 76 înregistrate, 41 aplicaţii; Ungaria: 1 înregistrată, 9 aplicaţii; Romania, Bulgaria: 0

b)Protected Geographical Indication – PGI: este o categorie mai flexibilă, care se referă la produse agricole şi alimente strîns legate de o zonă geografică. Cel puţin una dintre fazele de producţie, procesare şi pregătire trebuie să aibă loc în zona respectivă. Principalele condiţii:
1) cel puţin una dintre fazele de producţie, procesare şi pregătire trebuie să aibă loc în zona respectivă
2) produsul trebuie să aibă o calitate specifică, o reputaţie sau altă caracteristică ce poate fi atribuită originii sale geografice
- Franţa: 84 înregistrate, 27 aplicaţii; Ungaria, Romania, Bulgaria: 0
c)Traditional Speciality Guaranteed – TSG: pune în valoare un character tradiţional, fie în ceea ce priveşte compoziţia, fie în ceea ce priveşte mijloacele de producţie. Produsele tradiţionale nu sînt legate neapărat de o zonă geografică anume
Franţa: o aplicaţie

d)Produse bio : obţinute fără nici o intervenţie nenaturală pe parcursul întregului flux de producţie

e)Produse eco : obţinute prin metode de producţie ce respectă ecosistemul şi peisajul natural

Construcţia localului
- dimensiunea politică : conştiinţa şi promovarea „localului” ţin de tipul de construcţie a naţiunii şi de politicile etatiste centraliste sau de decentralizare. In Romania: centralismul naţional şi „naţionalizarea” bucătăriei „specifice” (e.g. „naţionalizarea” sarmalei; păstrarea unor referinţe regionale: ciorbă ardelenească, tochitură moldovenească, etc.);  actuala reinventare a localului presupune şi o relativ dificilă decentralizare politică şi simbolică şi face parte dintre re-construcţie identitară
- dimensiunea economică: „localul” definit prin strategiile de dezvoltare locală şi reţele alternative de distribuţie (short food chains, low air miles); tîrguri şi  festivaluri locale
- dimensiunea civică: promovarea acestor produse poate face parte din strategii mai largi de activism civic (e.g. „coşul bio” la Bruxelles)
- natura localului: de unde provine specificitatea locală ce trebuie protejată ? Diferenţa între „loc” şi „spaţiu”: aspectul local subliniază caracteristici istorice, culturale şi sociale (mod de viaţă), în timp ce aspectul spaţial se referă la tipicitatea unor produse legată de respectivul teritoriu fizic.
- frontierele „localului”: care este unitatea spaţială a „specificului local” ? Relaţia dintre „local” şi „regional”; relaţia dintre producţia locală şi vînzarea extra-locală (unele produse devin „locale” doar cînd încep să fie vîndute şi apreciate pe pieţa extra-locale – e.g. fasolea catalană devenită „de Castellfollit del Boix”); relaţia producţie-vînzare: denumirea locală se referă la locul de producţie sau cel de comercializare ? (e.g. brînza de Brăila)
- produse locale sau “localizate” ?:  e.g. salam de Sibiu

Construcţia tradiţionalului: care este „nucleul dur” al unei tradiţii alimentare asupra căreia se poate interveni fără a afecta statutul său de „tradiţională” ? Care sînt ingredientele necesare şi suficiente pentru a clasifica un produs drept „tradiţional” ?
Dificultatea mai mare de a defini „tradiţionalul”: materie primă „tradiţională”, tehnici de creştere/cultivare (e.g scandalul „tradiţionaliştilor” cu „moderniştii” referitor la alimentaţia cu soia a „poulet de Bresse”) şi/sau de prelucrare, „povestea” produsului (produsul tradiţional ca discurs), gustul local şi evoluţia gustului cumpărătorilor (e.g. „supa de pui tînăr”, Sanda Marin, 1954), etc.
Franţa: terroir: îmbină referinţa spaţială cu cea temporală/istorică: „sistem în cadrul căruia se stabilesc interacţiuni complexe între un ansamblu de factori umani (tehnici, practici colective…), o producţie agricolă şi un mediu fizic (teritoriu). Terroir-ul este valorizat printr-un produs căruia în conferă o anumită originalitate (tipicitate).” Se referă, iniţial (din sec. XVI) la vin: gout de terroir a propos de gustul unui vin local: dificultatea de generalizare a referinţei la terroir în alte cazuri. Vezi şi produse nostrale (de la noi…) în Italia sau productos de la tierra în Spania care nu au aceeaşi bogăţie semantică.
România: referinţa mai frecventă – dar şi mai confuză – la „tradiţional” decît la „local”:
“The Traditional speciality guaranteed is a trademark for an agricultural product or a foodstuff, which has a certain feature or a set of features, setting it clearly apart from other similar products or foodstuffs belonging to the same category. The product or foodstuff must be manufactured using traditional ingredients or must be characteristic for its traditional composition, production process, or processing reflecting a traditional type of manufacturing or processing.” (Wikipedia)

Produs tradiţional – „produsul care trebuie să fie obţinut din materii prime tradiţionale, să prezinte o compoziţie tradiţională sau un mod de producţie şi/sau de prelucrare care reflectă un procedeu tehnologic de producţie şi/sau de prelucrare tradiţional şi care se distinge în mod clar de alte produse similare aparţinînd aceleiaşi categorii” (legislaţia română)

Genericide: transformarea unei mărci determinate într-o clasă generică de produse, cu „proprietar eponim” (generic trademark): exemplu: brînza de Cheddar a devenit un astfel de produs generic, consumul în SUA, de pildă, fiind mult mai mare decît ar fi putut asigura producătorii locali (şi originari); dimpotrivă, Feta a fost înregistrată ca PDO de către greci, spre revolta producătorilor de acest tip de brînză din afara Greciei.

Florin DUMITRESCU

Neaoşism în branding şi publicitate

Un poet. Un profet. Un profit. În anii ‘90, Mircea Dinescu n-a contenit să propovăduiască neaoşismul şi tradiţionalismul, ca fasoane simple şi la îndemînă de a propune (şi a propăşi) comercial România – cu toate derivatele ei: produse şi branduri, de la cele alimentare la cele turistice; de la bragă şi caş afumat, pînă la mocăniţă şi vulcani noroioşi.
Părea o luptă contra curentului, într-o eră în care tăvălugul globalizării părea de neoprit. Era vremea în care orice vînticel bătea dinspre Vest era adoptat fără ezitare; şi, dimpotrivă, tot ce venea de la noi, de la ţară, părea să pută tot mai multor nasuri… Mai toate etichetele, firmele şi vitrinele căpătau o puzderie de k-uri, w-uri şi y-uri cu umlaut. Ca nişte Chiriţoaie în transă, eram avizi de aer “ocţidental”.
Au fost anii cînd, cel puţin pe canalele oficiale şi în contextele de faţadă şi de paradă, Mac-ul a bătut micul şi berea – şpriţul. Au fost ani ciudaţi, în care lozincile gen “Nu ne vindem ţara” contrastau cu avîntul noilor obiceiuri de consum, care, practic, ne vindeau Occident pe pîine. Ţanţoşi şi patriotarzi în cuget, dar curioşi şi gurmanzi în simţiri, ne transformam încet-încet într-o piaţă de desfacere a multinaţionalelor din “acel Apus”.
De ceva vreme trendul tradiţionalist-neaoşit îşi pornise evoluţia, dar zvîcnirile sale păreau încă tentative timide, uneori bizare. În timp, ele se vor dovedi idei vizionare: branduri precum “Untdelemn de la Bunica”, campanii publicitare centrate pe valori româneşti precum “Viitorul sună bine” (Connex), ca şi iniţiative mai degrabă “poetice” precum “Vinu’ lu’ Dinescu” sau Festivalul de Folk “Om Bun”.
În 2000, Corneliu Vadim Tudor ajungea în finala alegerilor prezidenţiale. Sfîrşitul deceniului trecut suna alarma scandalurilor alimentare ale civilizaţiei fast-food: boala vacii nebune, criza dioxinei, fobia E-urilor etc. Produsele româneşti rezultau astfel nu doar mai gustoase (cum le “publiciza” Dinescu), ci şi mai sigure, mai credibile… mai adevărate.
Roata era pe cale să se întoarcă… Ce s-a întîmplat între timp este uimitor. Efectele vorbesc de la sine. Azi, orientările politice alarmist-xenofobe au tot mai puţin aderenţi. În schimb, neaoşismul şi mîndria naţională s-au mutat în zona consumului.
Azi, cel mai important furnizor de TV prin cablu are în meniul principal nu unul, ci două canale de folclor! Azi, locul cel mai trendy din Bucureşti e Clubul Ţăranului Român! Iar Muzeul din aceeaşi clădire, cu tot cu trotuarele şi curtea alăturată, geme de vizitatori de sărbătorile mari, cînd se organizează tîrguri. (Oborul, care a dispărut fizic în spatele unor panouri de şantier, pare să se fi sublimat şi mutat la capătul Şoselei Ştefan cel Mare.) În rest… La concertele lui Tudor Gheorghe vin mai mulţi spectatori ca la Lenny Kravitz. Tot mai mulţi ţărani îşi transformă gospodăriile în pensiuni agroturistice. Cine mizează pe agricultura şi zootehnia “bio” sau “eco” se preconizează că va da lovitura.
După ce ne-a cucerit cu cola şi hamburgeri, Apusul ne încurajează mai nou să revenim la zer şi mămăligă.
Astăzi, brandurile de larg consum (şi mai cu seamă de alimentare) se înghesuie pe zona tradiţionalistă, nu rareori cu accente paseiste, chiar (n)ostalgice. “Sărut mîna pentru masă!”, “Să ai poftă, boierule!”, “Pohta ce am pohtit!”, “Apă de legendă!”… Sloganurile sună tot mai mult ca din Sadoveanu.
Iar numele de brand sînt adevărate hărţi sinoptice ale miturilor româneşti – mai vechi sau mai noi.
Nişte mezelari din Ardeal îl evocă, pe ţipla noii lor game, pe Matache Măcelaru, cel cu Piaţa şi Hala, unul dintre întreprinzătorii bucureşteni deveniţi legendari (alături de Vergu, cel cu Bariera)… Măcelarul mezelar e surprins într-un stadiu de illo tempore în care are doar o prăvălioară şic. Macerează cu mîna lui muşchiuleţul în rozmarin (“meşteşugeşte” mezelurile, vorba sloganului fonosimbolic), dar îl repede aspru pe muşteriul mocofan! Un mit urban, Matache e totuşi… un Mitică. Ardelenii şi-au păstrat brandurile mari “să fie la ei, acolo”. Dacă un cuplu de bătrîni în port popular îi serveşte pe aviatorii eşuaţi, cu o “Tărie de Bihor” – ai zice că e o glumă pitorească. Dar gluma pare să se îngroaşe… Aproape simultan s-au lansat pe micile ecrane reclama la iaurturile Napolact cu dulceţuri din gama “Gusturi de demult” (şi sloganul “Ca odinioară”), cu bunicul acela în port popular, deopotrivă iaurgiu şi dulceţar; precum şi spotul pentru Pate Sibiu, cu ţesătoarele care, după ce trag toată ziua la război, îşi întind lebăr pe pîine cu gesturi la fel de largi. Şi tot în costum tradiţional, fireşte: pentru că se conotează tradiţia şi vechea rînduială. La sfîrşitul spotului – tuşă de maestru! – cadrul e ocupat de un covoraş ţesut frumos, cu motive populare, în mijlocul căruia se află logoul producătorului, Scandia. Brandul Scandia e însă şi al unei game de produse din carne (care exclude pateul) al aceluiaşi producător. Nici o ambiguitate, s-ar putea spune: în publicitatea pentru Scandia de la Scandia ca atare apar orăşeni; iar în cea pentru Pate Sibiu de la Scandia apar ţărani. Simplu, nu? – Nu tocmai, pentru că ţărani în costume apar şi în reclama la Pate Ardealul! Aceştia sînt calmi – “molcomi”, cum se spune – şi ilustrează blazonul ardelenilor, aşa cum apar ei în bancurile cu specific regional. OK, a se ţine deci minte: ardelenii fac reclamă la mezeluri cu bucureşteni; şi reclamă la iaurturi şi pateuri cu ardeleni în port popular; dacă ardelenii sînt molcomi şi umoristici e Pate Ardealul; dacă ţes la război e Pate Sibiu… Poate că e mai uşor să faci o schemă, o diagramă, dar… – vorba publicitarului comod – “ce bine că avem consumatori inteligenţi”! Totuşi! Dacă tot vorbim de Sibiu, care s-a stabilit că e numele unuia dintre cele două pateuri de ficat “cu tradiţie”, consumatorii mai inerţiali asociază toponimul Sibiu cu un celebru salam de iarnă. Iar salamul de Sibiu e un alt mit românesc! În anii ‘80, “un Sibiu” dat şpagă echivala cu un cartuş de Kent! Nu cumva e confuzant să numeşti un pateu la conservă ca pe un salam în humă? – Nu! Răspunde publicitatea noastră dragă care, mai nou, ne educă să-i spunem vechiului salam de iarnă…
Salonta: după locul (tot din Ardeal!) în care se fabrică, de zeci şi zeci de ani. Acelaşi topos al tradiţiei, al lucrului bine făcut, dar – slavă Cerului – fără port popular… (text publicat în Dilema Veche – 4 septembrie 2008)

Bogdan IANCU (cercetător – Muzeul Ţăranului Român)

Terenul recuperărilor: retorica specifică marketingului tradiţiilor gastronomice

Primii paşi spre exploatarea tradiţiilor culinare s-au făcut, în publicitatea autohtonă, prin utilizarea adjectivărilor de-acum banale: rustic, ţărănesc, tradiţional.
Primul personaj memorabil – Bunica (generică şi urbană) din Untdelemn de la Bunica – apare la sfârşitul anilor ’90. S-a oscilat între două propuneri: Mămăiţa şi Untdelemn de la Mamaia. Pentru că mamaia suna regional s-a optat pentru bunica. Notorietatea brandului a fost susţinută de emisiuni de televiziune – Acasă la bunica  – şi sponsorizarea apriţiei unui volum de povestiri despre bunici apărut la editura Humanitas – Cartea cu bunici. Un producător din provincie, sedus probabil de succesul acestui brand, a înregistrat la Ministerul Agriculturii produsul „Pâine de la bunica” dar şi ”poale-n brâu” şi „cozonac de casă moldovenesc”.

Pasul următor l-au reprezentat nişa mai pretenţioasă obşinută prin etichete care conţin note rurale dar vizează un public mai snob:
- Vânătoresc
- Haiducesc
- Ciobănesc

Acestora li s-au adăugat ajdectivări cu trimiteri aristocratice:
- Domnesc
- Nobil
- Boieresc
- Regesc

Cuvîntul-fetiş în marketizarea produselor premium este ”meşteşug”  cu derivatele sale.
Mezelurile sunt meşteşugite, vinul este meşteugit iar meşteşugul lui se transmite (chiar cu preţul vieţii – Murfatlar) de la o generaţie la alta.

Retorica publicităţii la produsele gastronomice tradiţionale are o funcţie aproape ecologică pentru că recuperează un set de cuvinte pe cale de dispariţie din uz:
- bucate (evident alese sau împărăteşti)
- (mezeluri) plămădite de maini iscusite
- ca odinioară (sloganul iaurturilor şi dulecţurilor Napolact din gama ”Gusturi de demult”). Este foarte probabil ca emisiunile şi cărţile lui Radu Anton Roman să fi influenţat într-o mare măsură atât scenariile cât şi registrele semantice jucat arhaizante adoptate în publicitatea ultimilor ani.

Publicului amator de produse burgeois îi sunt trimise oferte care poartă semnătura sau imaginea unor personaje literare sau reale: Conu Alecu (vin de la Murfatlar); Vinu’ lu’ Dinescu; Zaraza (cu sloganul „Pentru adevăraţii domni din România”) – personaj reintrat pe scena culturii populare, scos la lumină de autorul Mircea Cărtărescu şi de documentarul realizat de Stelian Tănase; Matache Măcelarul.

Reclamelor cu personaje neaoşe din specia Dorel, care driblează tradiţia pentru a se fixa într-un un local descris în tuşe groase, li s-au adăugat cele care fac publicitate unor produse de calitate superioară: Murfatlar, Cotnari, Beciul Domnesc – care speculează teritoriul sensibil al tradiţiilor în termenii unei pietăţi recuperatoare (Vintilă Mihăilescu).
Câteva ilustrări ale discursurilor tipice:

[...]Moştenirea este fără seamăn. Prin meşteşugul vinului, vechi de peste două mii de ani, tradiţia, arta şi voia bună strălucesc, din nou, laolaltă. Transmitem patrimoniul păstrat de secole: o reală moştenire a îndeletnicirii vinului, a locuitorilor de pe aceste meleaguri, a tradiţiilor şi a evoluţiei, probabil cel mai bine păstrate din România din domeniul vini-viticol. (www.cotnari.ro)

Cultivarea viţei de vie este ocupaţia de bază a locuitorilor acestei zone din cele mai vechi timpuri, iar oamenii de la Murfatlar conştientizează faptul ca sunt continuatorii unei tradiţii îndelungate şi se mândresc cu asta… Pentru podgorenii de la Murfatlar cultivarea viţei de vie şi producerea vinului a deveni o dată cu trecerea timpului un mod de viaţă, aceşti oameni cunoscându-şi foarte bine meseria şi preţuind-o ca pe o moştenire lăsată din tată în fiu.
Eichetele sticlelor de vin se străduiesc să ne convingă că recipientele depozitează părţi dintr-o moştenire nepreţuită: comoara pivniţei, beciul domnesc, tezaur, zestrea. Spaţiul de depozitare a migrat – din punct de vedere semantic – de la binecunoscuta cramă spre zone din ce în ce mai arhaice: beci, pivniţă şi (mai nou) hrubă.

Etnicitatea din farfurie – O observaţie pe care orice cumpărător o poate face în supermarket în zona rafturilor cu mezeluri este că majoritatea acestor produse sunt atribuite (pentru a le credibiliza) unei zone reale sau îmaginate de provenienţă „etnică” şi geografică: salam bănăţean, salam săsesc, salam unguresc, salam italian. Etichetele par să vândă aici asocierile cu un exotic imaginar gastronomic, construit mai degrabă pe baza prejudecăţilor legate de ingredientele conţinute. O noutate la sectorul lactate este telemeaua de capră (de ce nu şi de oaie?) din Bulgaria, care se vinde vrac. Girul pentru locul de provenienţă îl oferă un carton mazgălit cu carioca…

Cîteva concluzii: (asocierea cu) tradiţiile gastronomice reprezintă un canal de comunicare eficient, prin intermediul căruia se introduc pe piaţă produse pe care publicul local le poate considera dezirabile, în măsura în care trimit la valori împărtăşite grupuri mai mari sau mai mici de indivizi. Bunica nu produce untdelemn şi nici margarină, bunicul nu produce iaurt, conserva de pate nu s-a inventat (la fel ca veşnicia) la sat, Matache Măcelaru nu produce mezeluri, dar personajele interpretate pot mima paternitatea acestor produse în numele unui trecut din care ne zâmbesc sepia.
&
O întrebare: de ce Fast Food Haiducesc şi Pizza cu sarmale produc rumoare nu şi Pate Ţărănesc?
http://iqads.ro/clipul_publicitar_1282/ardealul___cantec.html

http://iqads.ro/clipul_publicitar_1536/banat_bun___creat_de_maini_iscusite.html

http://iqads.ro/clipul_publicitar_1904/iancu___dreptate_si_tarie.html

http://iqads.ro/clipul_publicitar_778/bunatati_de_la_bunica___dulciuri.html

http://iqads.ro/clipul_publicitar_1703/napolact___gustul_de_demult.html

http://iqads.ro/clipul_publicitar_1980/napolact___suflet_in_bucate.html

http://iqads.ro/clipul_publicitar_949/pate_sibiu___sunete.html

http://iqads.ro/clipul_publicitar_1588/untdelemn_de_la_bunica___calatoria_bunicii.html

http://www.youtube.com/watch?v=9F9ksHnyzQw

http://www.youtube.com/watch?v=hw4KsVZF_2w&feature=related

0 Responses to “Publicitatea şi marketizarea tradiţiilor gastronomice”


  • No Comments

Leave a Reply


five − 1 =