To Virtual Tour
Atelierul de creativitate este un proiect al Muzeului Naţional al Ţăranului Român aflat în derulare încă din 2001. Irina Nicolau a avut ideea şi a susţinut organizarea unor ateliere de creativitate care să ofere o completare sau o alternativă la educaţia care se face în şcoli, prin care copiii dobândesc cunoştinţe despre sat, ţăran, obiceiuri; deprind abilităţi practice, dar mai ales li se stârneşte creativitatea şi creează cu mâinile lor diverse obiecte.
Atelierul de creativitate a pornit cu trei secţiuni: etnologie – poveşti – desen, cusături – ţesături şi modelaj în lut la care, în timp, s-au adăugat alte cîteva activităţi pentru copii: curs de fotografie, atelier de teatru de păpuşi şi construit păpuşi, ateliere de sunet şi meşteşug, ţesut la război, atelier de hîrtie manuală şi altele.
Atelierul de creativitate este structurat în patru programe diferite. Anual, există o sesiune în timpul anului şcolar la care copiii vin cu clasa, o altă sesiune în vacanţa de vară la care vin cu părinţii, acţiunea de 1 Iunie şi un program cu artişti invitaţi şi colaboratori care se suprapune cu primele.
Periodic se publică cele mai bune creaţii ale copiilor.

Atelierul de etnologie, desen, pictură cu Ruxandra Grigorescu

Pornind de la pictura ţărănească văzută în sălile muzeului, copiii desenează şi pictează pe diverse suporturi (hârtie, pânză, lemn, sticlă, mic mobilier). După modele (izvoade), dar şi din imaginaţie, pofta de culoare vine văzând, lucrând, experimentând. Atelierul e la dispoziţia elevilor (pe tot parcursul anului şcolar) şi a celor interesaţi (în timpul vacanţei mari). În timpul anului şcolar participarea la cursuri este colectivă (clase cu circa 20 de elevi sau grupe de grădiniţă), iar în timpul vacanţei de vară cursurile se ţin în iulie cu grupe de câte 10 - 15 copii (avînd două astfel de întîlniri pe săptămână).
Colaborările se fac cu şcoli, licee, grădiniţe şi fundaţii din Bucureşti, iar pe proiecte punctuale avem şi cursanţi elevi din sate aflate în proximitatea Bucureştiului.

Atelierul de cusături-ţesături cu Ruxandra Grigorescu şi Lidia Stareş

Cu ace, aţe, mărgele, lânuri şi paiete, nasturi, foarfeci şi tipare, la atelierul de croitorie, broderie şi ţesut se lucrează după informaţia bogată din muzeu sau după inspiraţie. Avem gherghef şi război de ţesut şi specialişti (meşteri şi artişti profesionişti). Participanţii sunt elevi, copii de grădiniţă şi liceeni. Grupele de lucru sunt de maxim 10 copii.

Atelierul de teatru cu Beatrice Iordan

Propune apropierea copiilor de lumea poveştilor tradiţionale, dar nu numai. Repertoriul cuprinde piese tradiţionale, cum au fost Lăzărelul (jucată în 2007) şi Vicleimul (jucată în 2006), texte aparţinînd repertoriului clasic, Romeo şi Julieta (jucată în cadrul festivalului de la Teatru de Operetă), Viaţa e frumoasă, (noiembrie 2009) şi Micul Prinţ (proiect în lucru), precum şi piese create de noi: O poveste cu umbre (jucată în martie 2010) şi Melcişorul cel grăbit (jucată în aprilie 2010).
Pe lîngă apropierea de text, acest atelier îşi propune însuşirea unor tehnici de construit păpuşi (specifice păpuşarilor profesionişti) şi a modalităţilor de construcţie a decorului specific piesei alese pentru a fi jucate şi se finalizează cu jucarea propriu-zisă a piesei de către micii actori. Pe durata atelierului de teatru participanţii vor fi ajutaţi să înţeleagă şi să deprindă arta mânuirii păpuşii, precum şi arta jocului actoricesc.
Atelierul de teatru este un atelier de lungă durată întinzându-se pe parcursul unui an şcolar. Vârsta minimă de participare este 8 ani. Numărul maxim de participanţi într-o grupă este de 10 copii.

Atelierul de construcţie scenografică cu Beatrice Iordan

Este continuarea atelierului de teatru, dar se desfăşoară doar în timpul vacanţelor de vară şi vizează însuşirea unor tehnici de realizare de măşti şi diferite tipuri de păpuşi (păpuşi pe sticlă, păpuşi pe linguri de lemn, păpuşi pe băţ, marionete, animăluţe din sârmă etc). Acest atelier presupune doar construcţia scenografică, nu şi tehnici de mânuire.
Vârsta minimă de participare - 7 ani. Numărul maxim de locuri într-o grupă este de 10 copii.

Atelier de fotografie cu George Turliu

La atelierul de fotografie învăţăm să mânuim aparatul de fotografiat. Acesta are două hăţuri şi două butoane. Primul este verde şi este foarte important pentru că de el depinde bunul mers al fotografierii artistice. Cel roşu nu este la fel de important, dar este mult mai frumos. Hăţurile sunt pentru strunirea aparatului. Aceasta tehnică străveche am învăţat-o de la un bătrân apaş, pe care l-am întâlnit la Babele, ţinea în mână un dagherotip şi prindea pe peliculă sufletul vântului.

Poveşti cu urechi de Călin Torsan

Experienţa de muzicant şi bucuria de a împărtăşi copiilor câte ceva din lucrurile pe care le-am aflat de-a lungul anilor despre peisajul sonor al lumii ţărăneşti, m-au făcut să coagulez mai multe idei în programul cursului Poveşti cu urechi.
Iniţial, alături de Ciprian Voicilă, coordonatorul proiectului Venim noi la voi! – un curs itinerant de etnologie –, am dezvoltat aceste cunoştinţe în faţa mai multor elevi de şcoală şi liceu din Bucureşti. Această iniţiativă a fost întâmpinată cu o curiozitate şi un interes pe care nu le-am fi bănuit la vremea respectivă.
Aşa se face că, după câţiva ani, am hotărât să reiau drumurile deschise atunci în ceea ce astăzi se numeşte Poveşti cu urechi, un periplu subiectiv, concret – folosesc exemplificări muzicale, colaborări cu alţi instrumentişti, ori măcar audiţii şi sugestii de audiţie –, prin lumea sunetelor tradiţionale. Întotdeauna, analiza comparată a similitudinilor urbane este o prioritate pentru mine, una menită să apropie informaţiile de limbajul copilăriei actuale.
Cursul conţine informaţii organologice, poveşti despre vestiţi lăutari, paralele cu muzicile altor popoare şi citate din literatura destinată copiilor, unele referindu-se strict la universul sonor.

Atelierul de ceramică

Funcţionează la Muzeu din 2001 sub forma modelajului în lut.
Din 2007 atelierul de ceramică, fiind cel mai solicitat de copii şi de părinţi, a început să fie ţinut şi de ceramişti sau meşteri olari invitaţi la muzeu. Colaborarea cu Asociaţia Gaspar, Baltasar şi Melchior la proiectul Lut Ars s-a materializat în ateliere foarte apreciate de copii la roata olarului, susţinute în fiecare an de 1 Iulie de meşterul olar din Piscu, Dumitru Constantin şi într-un cuptor de ars ceramică construit de acelaşi meşter în curtea muzeului. În septembrie-octombrie 2008; Karin Heyne, ceramistă şi fondatoare a unui atelier de creativitate în Dresda (şi care organizează şi susţine de 20 de ani cursuri de pictură, ceramică, tipărituri, serigrafie, lucru în lemn şi piatră pentru copii) a susţinut 10 ateliere pentru copii urmate de o ardere neagră. Atelierul de ceramică a fost susţinut de ceramista Monica Pădureţ.

Atelier de hârtie manuală cu Răzvan Supuran

Un proiect început din grijă, atenţie, conştientizare faţă de hârtie şi de meşteşugul care a făcut-o posibilă. Meşteşugul se învaţă şi se transmite mai departe. Aşa a început Atelierul de Carte. O idee s-a continuat cu o alta şi primele hârtii au început să apară: născute din vegetale sau renăscute din surorile lor reciclate. Copiii au fost primii curioşi şi “utilizatori” ai hârtiei manuale. Ei au descoperit că acuarelele se combină într-un fel anume pe hârtia asta groasă, ca o sugativă. Atelierul de Carte şi-a găsit firesc rădăcinile şi şi-a deschis porţile către lume (2008) prin cursuri de hârtie manuală, legătorie şi tipar manual la muzeu. Cele 4 întâlniri săptămânale urmează paşi întru “simpla” înţelegere a hârtiei: ce este şi cum se face hârtia manuală? Unde şi cum se intersectează hârtia cu alte inserţii? Ce alegi să aşterni şi să(-ţi) spui prin text şi imagine pe o hârtie făcută de tine?
Cursurile se finalizează cu o carte-obiect legată manual şi ştanţată pe copertă.

Ateliere cu Silviu Fologea

Vă propunem un nou atelier, de cusut păpuşi de pluş, interactiv, avînd în vedere succesul de care s-a bucurat cu mai multe ocazii, în care copiii au arătat multă curiozitate şi au fost gata să dea o mînă de ajutor la construirea propriilor jucării. Cu excepţia cusutului la maşină, ei participă nemijlocit la întregul proces de productie: alegerea tiparului, umplerea figurinelor cu vatelină, colorarea lor (atunci cînd materialul principal este unul alb), fixarea ochilor şi a altor accesorii care vor fi folosite.

Informaţii suplimentare la 021 317 96 59

Arta ţăranului nostru

Al. Tzigara-Samurcaş


 Multe învinuiri s-au adus ţăranului român, mai ales în vremea din urmă. Iar însuşirile lui frumoase s-au dat uitărei, mai curând decât s-ar fi cuvenit. Şi totuşi nu e îndepărtată vremea de când, mulţumită bărbăţiei lui mai ales, am putut dobândi neatârnarea noastră de astăzi. De asemenea şi pe terenul cultural, tot prin el am atins cele mai frumoase rezultate. Ar fi oare posibilă, de pildă, o regenerare a limbei româneşti fără tezaurul bogat al graiului popular? Desigur că nu. Căci încercările cărturarilor, cari voiau să născocească o limbă nouă pe temeiuri pseudo-latine, s-au dovedit neputincioase şi chiar hazlii. Au trebuit să iasă la iveală splendidele comori ce ascundeau poeziile şi basmele populare, pentru ca prin ele să se statornicească limba noastră literară. Căci pe când limba scrisă a claselor dominatoare s-a tot preschimbat, după înrâuririle politice ale vremilor, graiul poporului a rămas nealterat. Hrisoavelor şi pisaniilor slavoneşti ale Voevozilor, iar mai în urmă ceasloavelor greceşti ale călugărilor sau tipăriturilor franţuzite mai noi, le-a corespuns întotdeauna, în masa poporului, limba cea curată românească. Şi deşi aceasta din urmă n-a fost mai de loc eternizată prin scrieri, totuşi s-a păstrat cu tot farmecul ei original numai prin tradiţia orală. Întocmai ca în poemele homerice s-au transmis şi doinele şi legendele româneşti din generaţie în generaţie, nefiind transcrise decât în zilele noastre.
 Menţinerea neclintită a graiului său este cea mai bună probă a tăriei caracterului Românului. Şi nu e singura. Căci şi în domeniul artei s-a întâmplat la fel. Pe când stilul bisericelor şi palatelor s-a tot prefăcut după placul ctitorilor şi a numeroaselor influenţe din afară, arta populară singură a rămas neatinsă de înrăuriri străine. Nedepăşind rolul modest ce-l ocupă, ea şi-a urmat o desvoltare a ei proprie. A avut chiar să lupte împotriva dispreţului claselor stăpânitoare, mulţi fiind în toate timpurile acei cari o ignorau. Astăzi nimeni nu mai îndrăzneşte, cred, să-i mai nege existenţa, deşi cu puţini ani în urmă deabia era cunoscută câtor-va iniţiaţi.
 Ca şi limba populară, arta ţărănească şi-a cucerit în fine locul ce i se cuvine în rândul preocupărilor noastre culturale. Căci şi ea este una din manifestările caracteristice ale poporilui nostru. Prin ea, întocmai ca şi graiul său, ţăranul român se deosebeşte de vecinii săi de alt neam. Şi dacă, printr-un cataclism neînchipuit, s-ar întâmpla să amuţească toţi Românii, de la Pind şi până la Carpaţi, ei totuşi s-ar deosebi prin înfăţişarea, prin casa şi portul lor, de streinii cu cari trăesc amestecaţi. O dovadă neîndoelnică a existenţei unei arte proprie neamului nostru.
 De când datează şi de unde se trage însă această artă populară?
Răspunsul nu e tocmai uşor. Mai întâi pentru că unei arte populare în genere nu i se poate spune vârsta exactă. Ea se naşte odată cu primele necesităţi, iar transformările ei succesive cu greu se pot urmări, mai ales la noi. Prefacerile cuvintelor au fost fixate prin scrierile diferitelor vremuri, iar reproduceri ale produselor artistice ale strămoşilor ne lipsesc aproape cu desăvârşire. N-avem documente grafice ale traiului intim şi deci a artei înaintaşilor noştri. Căci picturile bisericeşti nu ne dau nici o lămurire în această privinţă, iar gravuri şi picturi profane din trecut n-avem. Vechimea artei noastre ţărăneşti trebuie să fie aceiaşi ca şi a primelor aşezări mai stabile ale poporului nostru. Perfecţiunea tehnicilor şi mai ales complicaţia măestrită a unora din izvoade sunt cea mai bună dovadă a unei vârste înaintate. Căci asemenea forme desăvârşite nu se nasc spontan. Sunt ultima treaptă a unei desvoltări succesive. Şi chiar astunci când modele mai vechi nu se mai găsesc, totuşi ele se pot reconstitui de cele mai multe ori prin produsele mai noi, cari nu sunt decât o copie servilă a unui izvod foarte vechiu, care s-a repercutat nealterat până în zilele noastre. Căci respectul tradiţiunei este una din caracteristicile artei populare. Reproducându-se într-aceiaşi localitate mereu aceleaşi forme, vârsta modelelor e deci greu de stabilit.
 De asemeni nu este uşor a se hotărî originea artei noastre populare. Ne lipsesc încă elemente suficiente de comparaţie. Admisibil însă se pare că asupra elelmentelor constitutive trace şi romane s-au altoit în urma influenţelor slave. Din contopirea tututror acestor elemente, neamul românesc şi-a căpătat fisionomia sa particulară şi aşa lesne distinctivă.
 O caracteristică a artei româneşti, care constituie în acelaşi timp o probă a vechimei ei, este marea ei varietate după diferitele regiuni. Deşi aceeaşi în trăsături generale, totuşi arta munteanului diferă de a celui de la câmp. Aceasta se explică foarte lesne prin condiţiunile diferite în care se dezvoltă fiecare din ele. Mai greu însă se pot lămuri deosebirile foarte frecvente ce se întâlnesc în aceiaşi regiune. Sunt districte în care aproape fiecare comună îşi are particularităţile sale artistice. Mai ales întru cât priveşte portul. E natural ca costumul din regiunea dealurilor să difere de acel de pe malurile Dunărei. Deosebirile sunt motivate atât prin diferenţele de climă cât şi prin influenţa vecinilor de neamuri distincte. Nemotivate par însă diferenţele între comune absolut la fel condiţionate şi dispunând de aceleaşi materiale. Variantele se explică totuşi, în asemenea cazuri, prin tendinţa de originalitate şi rivalitate dintre diferitele familii, cari se iau la întrecere în crearea unor motive mai frumoase. Astfel, nenumăratele isvoade deosebite atât în alesăturile femeilor cât şi în combinarea culorilor nu sunt decât o nouă probă a variatelor însuşiri artistice, cu care este înzestrat ţăranul nostru. Respectarea tradiţiunei în tehnica şi în motivele locale este chiar una din stavilele înmulţirei diferenţelor dintre produse; de n-ar fi această constrângere, am avea de înregistrat variaţiuni mai numeroase. Cele constatate sunt însă suficiente pentru a da cea mai strălucită ilustrare a simţului artistic al poporului român. Subtilităţile prin care se disting mai ales porturile femeilor sunt în acelaşi timp o dovadă a vechimei respectabile a acestor lucrări de artă. Căci desigur mai multe generaţii de-a rândul au contribuit la perfecţionarea atât a izvoadelor cât şi a materialelor şi modului lor de reproducere. De la pânza groasă de in şi până la borangicul cel diafan al maramelor, evoluţia e mare şi desigur că nu s-a produs de-odată.
 Aceleaşi observaţiuni se referă la toate manifestările artei populare, care nu e redusă numai la costume. Arta e strâns legată de întreaga existenţă a ţăranului. El se îngrijeşte să da o înfăţişare frumoasă şi osebită nu numai portului şi casei lui, dar şi bisericii satului. Arhitectura acestor mici temple de lemn este din cele mai originale. Fără să fie direct influenţate de monăstirile sau bisericile mai mari de piatră şi cărămidă, ele constituie tipuri a parte, cu un stil foarte unitar condiţionat de materialul de construcţie. Cele mai multe sunt numai din lemn, fără nici un adaos de metal sau piatră. Chiar şi în interior totul e de lemn, până şi potirul şi policandrul. Într-una din ele şi cristelniţa de metal era înlocuită printr-una de pământ. Detaliurile sculpturale ale acestor bisericuţe sunt de cel mai mare interes. Şi chiar când ornamentele lipsesc, totuşi aceste bisericuţe de lemn, cu clopotniţele lor ascunse în verdeaţa copacilor, produc o impresie din cele mai plăcute. De ordinar ele serveau de capele ale ţintirimelor şi sunt împresurate cu cruci admirabile prin formele lor naive şi totuşi atât de bine construite. Variantele aşa de bogate ale acestor cruci sau troiţe par a fi o specialitate a ţăranului nostru. Nicăeri aiurea nu găsim o aşa mare varietate a combinaţiunilor. Unele din aceste troiţe se impun prin formele lor simple, monumentale.
Caracteristică în felul ei e crucea de la fântâna din Ogretin-Prahova, aici reprodusă. Pe partea superioară a braţului mijlociu sunt săpate monogramele mântuitorului şi numele abreviate ale celor 4 evanghelişti. Iar slovele din mijloc ne spun că „cu vrerea Tatălui şi ajutoru Fiului şi cu îndemnarea Sfântului Duh ridicatu-s-au această sfântă cruce în vremea Unirei Principatelor de robu lui Dumnezeu Ion Tinca Nicolae...”. Pe o muche laterală e săpată data: 1859, Mai 21; iar jos:” capul (lui) Adam”. Crucea are dar pe lângă necontestata ei valoare artistică şi importanţa unui document istoric. Era menită să eternizeze Unirea ţărilor române. Blagoslovită fie memoria patrioţilor din Ogretin, cari ne-au lăsat pe lângă interesanta lor inscripţie şi acea extraordinară formă de cruce, care se înalţă ca un splendid argument al originalităţei artei noastre ţărăneşti în această a ei particularitate.
 De la acest colos trecând la cele mai mărunte lucrări în lemn, vom dezvălui iar alte aptitudini surprinzătoare ale Românului. Furcile de tors, înflorate cu încrestăturile cele mai migăloase dar minunat îmbinate, sunt adevărate opere de artă. Şi cu toate acestea nici ele nu-s eşite din mâna vre-unui artist de meserie. Sunt rezultatul imaginaţiunei ciobanului de la munte, care păscând oiţele şi ducând dorul mândruţei sale, îi crestează, din gând, o aşa furcă măeastră. Dar nu numai la atât se rezumă arta ce întâlnim chiar în stânele izolate de pe munţi. Bâtele ciobăneşti cu împletituri savante, caucurile încrestate şi mai ales păpuşarii pentru presat brânzeturile conţin, cu toată naivitatea lor, nepreţuite motive de artă.
 O dovadă şi mai completă a năzuinţelor de artist ale Românului ne dă locuinţa lui şi în special a munteanului, cu casele sale de bârne şi tinda cu stâlpii cei mândri. Casa lui Antonie Mogoş, din Muzeul de Etnografie şi artă naţională, e cea mai categorică dezminţire faţă de aceia cari nu de mult afirmau că locuinţele ţăranului nostru se aseamănă cu ale troglodiţilor.
Mai avem într-adevăr şi bordee; dar nici acestea nu formează majoritatea cazurilor, după cum însă nici artiştii desăvârşiţi ca Mogoş nu sunt o excepţie rară. În satul lui chiar mai trăieşte meşterul Gheorghe Vizantie; iar în cătunul vecin, e bătrânul Ion Răţoiu, care nu se lasă mai pe jos de moş Antonie. Şi toţi aceştia, ca şi atâţia alţii necunoscuţi, au marele merit de a nu fi, ca în alte ţări mai civilizate, artişti de meserie. N-au trecut prin nici o şcoală şi de cele mai multe ori nici nu ştiu să citească. Şi totuşi, în răgazul ce le lasă munca grea a ogorului, ei îşi procură plăcerea de a-şi înfrumuseţa casa şi poarta lor, satisfăcând astfel năzuinţele lor artistice.
 Sunt intr-adevăr minunate satele de la munte cu casele lor de lemn, de o arhitectură foarte simplă dar surprinzătoare prin variantele ei aşa de interesante. Fiecare cătun are, se poate zice, stilul său. După poartă numai, sau chiar numai după un singur stâlp sau un ştenap, cunoscătorul poate să determine localitatea de unde provine. Casa lui Mogoş şi cele câteva porţi din Muzeu nu sunt decât un specimen al bogăţiei ce ascund vâlcelele de prin Gorj şi aiurea. Dacă la Expoziţia generală s-ar fi avut simpla idee de a se aduce câteva asemenea case, s-ar fi dat o bună ocazie ţăranului nostru să dovedească frumoasele sale însuşiri, pe cari chiar cei mai mulţi dintre ai noştri le ignorează încă. Şi pe streini asemenea case i-ar fi uimit, căci ele nu sunt cu nimic inferioare Blockhaus-urilor de prin Sviţera şi Tyrol. Se disting şi se impun chiar şi mai mult prin porţile monumentale frumos încrestate. Nici gospodăriile bogate ale ţăranilor germani, n-am văzut aşa splendide porţi ca în Gorjul nostru. Exemplarele din Germanisches Museum din Nürnberg sunt cu mult mai simple ca cele din micul nostru Muzeu de la Şosea. Şi acestea nu sunt simple excepţii. Porţile, mari ca nişte arcuri de triumf, se regăsesc atât la Românii din Bucovina şi Moldova muntoasă cât şi în Muntenia şi dincolo de Carpaţi. Mai generale şi în deosebi mai frumoase sunt prin Oltenia. Aici s-au păstrat modelele vechi, pe când pe aiurea s-au modernizat, simplificându-se. Un exemplu tipic, despre sfinţenia cu care Gorjanul în special respectă tradiţia formelor, am întâlnit în Bălăneştii cei cunoscuţi prin porţile sale frumoase. Unul singur dintre săteni, o fostă ordonanţă de pe timpul războiului – deci om călătorit, mai cioplit şi în consecinţă mai pretenţios,- s-a încumetat să introducă la poarta sa motive văzute pe la balcoanele de prin Bucureşti. Această încercare, cu motive streine satului, n-a găsit imitatori. Azi încă, deşi aproape în ruină, poarta bătrânului Constantin Torop e unică în comună.
Asemenea cazuri de influenţă nefastă a oraşului asupra artei populare sunt, din fericire, destul de rare în generaţia trecută. Azi însă ele se generalizează şi curând barbaria orăşenească va poci şi distruge estetica satelor. Cu atât mai demni de laudă sunt aceia, cari păstrează încă tradiţia cea bună. Preoţii şi învăţătorii ar putea să îndemne în acest sens. Dar mai ales prin faptă, nu numai cu vorba. Pilda preotului Negrescu, din Iaşii Gorjului, merită să fie semnalată în această privinţă. Sfinţia sa, fiu de ţăran, şi-a luicrat singur poarta cea frumoasă ce se vede reprodusă aici, salvând astfel un tip particular ce nu se mai uzita în satul său. Cu bucurie am mai constatat de asemeni că, în gospodăria acestui demn preot, concurenţa oraşului nu a înlocuit încă nici unul din produsele industriei casnice, atât de înfloritoare altă dată. Mobilele din casă sunt toate lucrate de însuşi părintele; stofele de mobilă, scoarţele şi îmbrăcămintea toată e ţesută de harnica preoteasă. Şi satul Iaşi e la câţiva kilometri numai depărtare de Târgul Jiului. Această bine-cuvântată şi îmbelşugată gospodărie curat românească dă cea mai puternică desminţire pesimiştilor, cari nu cred în o reînviere a industriei şi artei ţărăneşti. Din fericire cazul de la Iaşi nu e izolat şi e nădejde că el se va generaliza tot mai mult.
Căci ţăranul nu a renunţat a recunoaşte superioritatea produselor sale casnice faţă de produsele străine. Trebuie însă să i se dea o mână de ajutor. Să se înlesnească pe cale practică procurarea materiilor prime şi să se institue premii pentru cei mai harnici. Un foarte bun început a făcut în acest sens tânăra Societate Domniţa Maria. Succesul concursului de olărie din Mai trecut a fost neaşteptat de mare. S-a dovedit că şi apelul către ţesătoare a dat rezultate satisfăcătoare. Scopul urmărit de Societate e ca pe deoparte să se încurajeze industria casnică şi totdeodată să se redeştepte izvoadele şi tehnicele bătrâneşti atât de frumoase şi azi cam părăsite.
Cred că cu înlesnire se vor putea învinge diferitele influenţe străine, cari au pervertit aşa de tare arta populară. Căci din fire ţăranul nostru e înzestrat nu numai cu mult bun simţ, dar şi cu frumoase năzuinţi artistice. Acestea se manifestă în toate apucăturile lui. Întreaga lui înfăţişare şi în genere toate mişcările lui au o graţie naturală care îl distinge de stângăcia târgoveţilor. E splendidă silueta ţărancei în costumul ei simplu, care ca şi hitonul antic învălue admirabil formele corpului, lăsţnd însă întreaga libertate mişcărilor. Şi, fie că stă rezemată în poartă, răsucind firul din furca prinsă în brâu, fie că vine de la fântână purtând ulciorul pe cap, sau e cu pruncul în braţe, în totdeauna ţăranca română prin înfăţişarea ei graţioasă şi demnă ne evocă cele mai frumoase exemplare ale statuariei antice sau ale madonelor italiene. Aspectul acesta de graţie ţi armonie îl are ţăranul român nu numai când e la horă şi în haine de sărbătoare. Chiar la munca câmpului sau în gospodăria zilnică, bogatul costum naţional, în afară de care ţăranul nu cunoaşte un altul, înviorează scenele cele mai monotone astfel.
Şi cerinţa de a da un caracter de artă chiar celor mai simple vestminte se regăseşte la toţi românii, fie ei din Macedonia, Banat, Ardeal sau Bucovina ca şi din Regatul nostru. Peste tot locul, pe unde mai răsună o doină sau un cântec bătrânesc, se mai găsesc frumoase documente ale sentimentului estetic înnăscut al Românului.
Dar ceea ce mai ales trebuie să admirăm este îndemânarea mâinelor şi siguranţa gustului în alegerea izvoadelor şi portrivirea culorilor. Şi toate aceste combinaţii ce ni se par atât de savante şi calculate, ţăranca le urzeşte şi le coase din gând, fără un model direct. Iar schimbările, ce mereu introduce în izvodul ce a văzut vre-odată, intervin fără vre-o combinare migălită. Întrebaţi pe vre-o femeie de ce a variat râurile de la o ie, sau pe un olar de ce a înflorit într-altfel o strachină, şi niciodată nu va şti să dea alt motiv, decât că aşa i-a venit mai bine. Ca şi artiştii desăvârşiţi, şi ei lucrează sub imboldul lăuntric al celor stăpâniţi de acel foc sacru, pe care-l numim talentul natural.
Dar asemenea însuşiri frumoase ori cât de răspândite şi ereditare ar fi, se pierd totuşi prin concurenţa sdrobitoare a târgurilor şi influenţa răufăcătoare a semiculţilor. Exemplele rele ale oraşelor şi lipsa totală a unei educaţii estetice în şcoală distrug aplecările artistice naturale ale poporului.
A menţine tradiţia artei strămoşeşti, acolo unde ea mai persistă şi a o reînvia pe unde a dispărut, e o datorie sfântă ce ni se impune. Căci numai cultivând şi desvoltând arta populară, vom putea năzui să avem vre-odată o mare artă românească. Aceasta va trebui să pornească de la studiul amănunţit al elementelor populare, căci numai astfel îşi va păstra un caracter propriu şi naţional.
Într-acest scop să adunăm fără întârziere rămăşiţele vechei noastre arte pământene. Ele vor fi cel mai bun testimoniu al îndemânărei şi stărei de cultură a ţăranului nostru din trecut şi vor servi tot deodată la întemeierea unei arte viitoare. Muzeului de etnografie şi artă naţională îi incumbă datoria de a colecţiona şi a populariza cât mai mult izvoadele bune româneşti. Pentru ca o aşa de mare operă să se poată realiza cât mai curând, ea trebuie să fie ajutată de toţi aceia cari doresc menţinerea caracterului nostru etnic. Şi de aceea, în afară de sprijinul oficial, se reclamă concursul tuturor bunilor Români. Numai printr-o colaborare comună se va putea ridica acea casă mare a românismului, care ar trebui să fie Muzeul nostru naţional.

ARTA ÎN ROMÂNIA STUDII CRITICE de Al. Tzigara-Samurcaş, Ed.Minerva, 1909
 




Back to main page