To Virtual Tour
ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAŞ

Born on April 4th 1872 in Bucharest in a family of small boyars, he goes to high school in Bucharest. In 1892 he is appointed custodian of the Antiquities Museum headed by Grigore Tocilescu. In 1893 he goes to study in Germany, at the München University, with King Carol’s support and Al. Odobescu’s advices; he studies art history there. He comes back to Romania and resigns from the Antiquity Museum in order to continue his studies in France and then, again, Germany, with an interest in museography. He studies with Wilhelm von Bode, a reformer of Berlin museums.
After finishing his studies he is appointed librarian and then director of the Carol I Foundation and professor in the Art History and Aesthetics Department of the Belle Arte School in Bucharest.
On October 1st 1906, Al. Tzigara Samurcaş is appointed director of the Museum of Ethnography, National Art, Decorative Art and Industrial Art renamed, in 1915, the National Art Museum Carol I. The new museum was temporarily hosted in the building of the former state coin factory on 3, Kiseleff Avenue, on the same spot where the palace of prince Mavrogheni used to be. From the beginning, Al. Tzigara-Samurcaş bases his museum on modern, scientific bases. His acquisitions considerably increase the collections, the main attraction being the house of Antonie Mogoş from Ceauru (Gorj) exhibited inside the museum.
A never-ending fight begins for acquiring the necessary funds to raise a new building (the current building of the museum). The plans where made in collaboration with the architect N. Ghica-Budeşti. To this purpose, he writes numerous newspaper articles that will be later gathered in his book “Romanian Museography” (1936). On June 30th, 1912 the foundation of the new building was laid. The construction was many times interrupted, so the building was only ready in 1941.
As long as he was director of the Museum, Al. Tzigara-Samurcaş lead a prodigious activity in connection with his other preoccupations: director of the Carol I Fundation and professor of art history and aesthetics in Cernăuţi. He writes articles on various topics, academic books, among which the ones on popular art are very important, holds conferences on the radio or at the Athenaeum, participates in international congresses and exhibitions. Al.Tzigara-Samurcaş becomes an important name in his field.
The situation becomes worse after the Second World War when the communist authorities dismiss him from the position of Museum director. In old age, sick and overly humiliated, the Father of the Museum on the Boulevard dies on April 1st, 1952.

Măştile cenuşii

Irina Nicolau




Cine este curios şi vrea să ştie ce este masca, să citească o singură carte. Cum citeşti mai multe, te încurci. Ca în multe alte cazuri, sub aceeaşi pălărie sunt îndesate lucruri diferite, am ajuns să numim mască orice obiect care se aplică pe obraz: mască de gaz, mască medicală, mască pentru ten gras… Uneori obrazul iese complet din discuţie, zicem, ăla este un prefăcut, purtările lui sunt o mască. Alteori ies din discuţie şi obrajii şi purtările, auzim, prăvălia cutăruia merge prost dar nu se sinchiseşte, pentru el este o mască.
Masca ascunde. Te ascunzi de bună voie sau te ascund alţii cu forţa. Pentru al doilea caz am în vedere masca de fier pe care este obligat s-o poarte personajul din filmul cu acelaşi nume, dar şi pe cele purtate de către noi toţi timp de patruzeci şi cinci de ani. Insistenţa cu care s-a vorbit în toată această vreme despre demascare mă face să cred că agenţii demascatori ştiau că trăiesc într-o lume de mascaţi. Gândeau aşa pentru că măcar o parte dintre ei aveau conştiinţa propriei lor duplicităţi şi pentru că măcar o parte dintre ei îşi dădeau seama că puterea pe care o slujesc obligă pe oameni să poarte o mască, să-şi ascundă adevărata identitate (etnică, socială, culturală) după un paravan gri.
Îmi vine şi acum să râd-plâng când îmi aduc aminte cum, în 1972, m-am mascat ca să-l conving pe ofiţerul de la paşapoarte că sunt o fată simplă de la ţară care, după ce stă o lună în Grecia, se întoarce. Porneam cu handicapul de-a nu fi măritată, de-a nu avea copii, casă proprietate personală sau maşină, în viziunea celor din strada Nicolae Iorga eram o frunză în vânt, gata să trădeze şi să emigreze, nefiind legată prin nimic de ţară. Mi se refuzase deja paşaportul de două ori. Eram turbată. Doream „să ies“. În dimineaţa zilei de audienţă am stat în faţa oglinzii trei ore. Mai întâi nu m-am fardat. Fardul este şi el o mască pe care am înlăturat-o adoptând ceea ce era pentru mine masca obrazului nud. Mi-am pieptănat părul peste cap, l-am uns cu cremă să stea lipit pe spate şi mi-am pus o bentiţă albă, nici prea lată, nici prea îngustă, în genul acelora pe care le pretindeau directoarele îndrăcite prin şcoli. Pe urmă mi-am pus o fustă plisată de tergal gri, demodată şi lălâie, o bluză de poplin albă cu guler mic şi meschin iar în picioare am încălţat o pereche de tenişi modeşti, spălaţi de câteva ori şi cu şireturile destrămate. M-am dus la audienţă aşa. Era ceva în ţinuta mea care l-a făcut pe ofiţer să simtă că nu e în regulă. Era mic şi semăna cu Birlic. M-a privit şi pe urmă a început să-mi răsfoiască dosarul. La un moment dat, Birlic a ridicat ochii din foi şi a exclamat, ahaaa, macedoneancă, legionari, cu cuţitul la brâu… Nu mai fusesem în nici o audienţă. Venisem decisă să vorbesc cât mai puţin, dar m-a luat gura pe dinainte şi am început să mă răţoiesc la el. I-am spus că macedonenii n-au fost mai legionari decât alţi români, că lor li s-a dus buhul, ceea ce este cu totul altceva, şi că la noi în familie cuţitele sunt de două generaţii păstrate în sertarul de la bucătărie, dar că bunicul l-a purtat la brâu cum îl purta toată lumea, adică aşa cum l-a purtat, probabil, şi bunicul lui. Nu-mi dau seama pentru ce nu s-a enervat şi a continuat, dumneata ai văzut tot ce merita să fie văzut în România? Nu, i-am răspuns, dar eu vreau să văd Acropola şi n-are rost să o caut aici. Ştiam că pierdusem paşaportul şi nu-mi mai păsa. Ce garanţii poţi să-mi dai că te întorci? Nici una! La un moment dat mi s-a părut că vorbim aproape ca nişte oameni normali. Îmi venea să-mi scot bentiţa de pe cap. Oricum, simţeam că nu-mi trebuie o Acropole obţinută la preţul ăsta. Veţi primi răspunsul nostru, mi-a zis. Am ieşit. Până la urmă am plecat în Grecia.
Povestea mea nu urmăreşte să umanizeze figura ofiţerului de la paşapoarte. Nimeni nu este perfect şi tembelismul meu, probabil, l-a contaminat. Cred că nu se lăsa contaminat prea des pentru că, dacă ar fi făcut-o, zbura de nu se vedea. Prin povestea mea am încercat să arăt cât de apăsătoare erau măştile cenuşii. Presupun că, uneori, oboseau şi ei să le poarte. Pe mine pur şi simplu mă sufocau. Când am fost obligaţi să ne cumpărăm la servici măşti de gaze, cu plata în rate, ca să râdem, ni le-am pus pe faţă. Mi-amintesc că mi-am smuls-o imediat cu gândul că mai bine mor de gaz. Nu toţi erau la fel de nestăpâniţi.
Purtate timp de două generaţii, măştile gri au produs omul de tip nou. El este de două feluri: vânătorul şi vânatul. Masca vânătorului îl face să pară bun chiar şi în clipa când apasă pe trăgaci. Masca vânatului înfăţişează un ins nevinovat şi obedient indiferent ce se petrece în sufletul său. Omul care nu voia să aibă belele încerca să adopte una dintre cele două măşti gri. Ce mă surprinde este faptul că acum, de când cu libertatea, o mulţime de oameni ţin cu dinţii de măştile vechi. Purtate timp de două generaţii, unora le-a intrat masca în faţă. Şi, de bine de rău, acum ar avea alternative, rolurile s-au diversificat, poţi să fii dizident, opozant, neutru, poţi să te maschezi cât vrei de colorat… În ce mă priveşte, în relaţia inevitabilă cu măştile omeneşti, încerc să exprim cât mai limpede gândul, sunt contra voastră, domnilor!





Back to main page