To Virtual Tour
Ethnophonie este, la începutul anilor 90, numele unei colecţii de casete consacrate muzicilor de tradiţie orală din România. Înainte de a sucomba, strivită de dificultăţi financiare (1996), colecţia îşi câştigă în România o serie de tineri simpatizanţi. Ea este remarcată, în mod neaşteptat, de o revistă franceză de mare prestigiu: Trad Musique.

În 2000 colecţia reînvie, gravată pe CD-uri însoţite de ample broşuri bilingve (engleză-franceză, apoi română-engleză). Realizatorii ei sunt decişi să facă imposibilul pentru a prelungi colecţia pe termen indefinit, la acelaşi nivel calitativ. După cel de-al şaptelea disc autorii înţeleg că, chibzuindu-şi micile subvenţii şi venituri, au şanse să izbutească, chiar în contextul prăbuşirii dramatice a industriei mondiale a discului.

Prin 2002 apar primele ecouri favorabile consistente, majoritatea provenind din Occident: Elveţia, Franţa, Marea Britanie, Austria, Suedia, Germania, Polonia. În 2004, unul din discurile colecţiei – Muzică ţigănească din Transilvania – este nominalizat pentru Premiul criticii germane a discului (Preis der Deutschen Schallplattenkritik). Revista Song Lines publică, sub o semnătură celebră, recenzii măgulitoare pentru discurile 005-010 – cel mai apreciat din ele fiind Muzică veche din Moldova de Sus. Revista Cahiers de musique traditionnelle consemnează şi ea câteva preţioase elogii pe marginea seriei. Posturi de radio străine difuzează, ocazional sau cu regularitate, piese din colecţia Ethnophonie. În universităţile americane, austriece şi franceze, discurile sunt folosite pentru ilustrarea unor cursuri referitoare la muzicile Europei de răsărit. Producători de filme recurg la muzica colecţiei pentru ilustrarea operelor lor documentare sau artistice. Broşuri şi pliante turistice le recomandă vizitatorilor să-şi achiziţioneze din România întreaga colecţie Ethnophonie.

La finele anului 2004 Academia Charles Cross examinează întreaga colecţie – care numără pe atunci 10 CD-uri – , după care o propune pentru premiul Coup de coeur, la categoria Musiques traditionnelles. Premiul este proclamat la Arles, în 16 iulie 2005.

Începând din 2002, realizatorii se hotărăsc să-şi denumească Ethnophonie toate gesturile pe care le comit: cercetările de teren aprofundate în diferite regiuni ale ţării, concertele, animaţiile muzicale, conferinţele, cărţile şi broşurile etnomuzicologice. Gestul lor este justificat de faptul că toate urmăresc popularizarea muzicii de tradiţie orală şi impunerea sa ca o alternativă genuină de calitate pentru muzica folclorică oficială, susţinută în continuare în România de majoritatea instituţiilor culturale de stat, de medii, de oamenii politici şi de bogătaşii de plastic ai tranziţiei.

Ethnophonie va participa la festivităţile legate de centenarul muzeului lansându-şi ultima producţie: Aromânii din Andon Poci, Albania. Cântări şi povestiri, CD însoţit de o amplă şi ambiţioasă broşură (în limbile română, aromână, engleză, greacă şi albaneză).

www.ethnophonie.ro

Măştile cenuşii

Irina Nicolau




Cine este curios şi vrea să ştie ce este masca, să citească o singură carte. Cum citeşti mai multe, te încurci. Ca în multe alte cazuri, sub aceeaşi pălărie sunt îndesate lucruri diferite, am ajuns să numim mască orice obiect care se aplică pe obraz: mască de gaz, mască medicală, mască pentru ten gras… Uneori obrazul iese complet din discuţie, zicem, ăla este un prefăcut, purtările lui sunt o mască. Alteori ies din discuţie şi obrajii şi purtările, auzim, prăvălia cutăruia merge prost dar nu se sinchiseşte, pentru el este o mască.
Masca ascunde. Te ascunzi de bună voie sau te ascund alţii cu forţa. Pentru al doilea caz am în vedere masca de fier pe care este obligat s-o poarte personajul din filmul cu acelaşi nume, dar şi pe cele purtate de către noi toţi timp de patruzeci şi cinci de ani. Insistenţa cu care s-a vorbit în toată această vreme despre demascare mă face să cred că agenţii demascatori ştiau că trăiesc într-o lume de mascaţi. Gândeau aşa pentru că măcar o parte dintre ei aveau conştiinţa propriei lor duplicităţi şi pentru că măcar o parte dintre ei îşi dădeau seama că puterea pe care o slujesc obligă pe oameni să poarte o mască, să-şi ascundă adevărata identitate (etnică, socială, culturală) după un paravan gri.
Îmi vine şi acum să râd-plâng când îmi aduc aminte cum, în 1972, m-am mascat ca să-l conving pe ofiţerul de la paşapoarte că sunt o fată simplă de la ţară care, după ce stă o lună în Grecia, se întoarce. Porneam cu handicapul de-a nu fi măritată, de-a nu avea copii, casă proprietate personală sau maşină, în viziunea celor din strada Nicolae Iorga eram o frunză în vânt, gata să trădeze şi să emigreze, nefiind legată prin nimic de ţară. Mi se refuzase deja paşaportul de două ori. Eram turbată. Doream „să ies“. În dimineaţa zilei de audienţă am stat în faţa oglinzii trei ore. Mai întâi nu m-am fardat. Fardul este şi el o mască pe care am înlăturat-o adoptând ceea ce era pentru mine masca obrazului nud. Mi-am pieptănat părul peste cap, l-am uns cu cremă să stea lipit pe spate şi mi-am pus o bentiţă albă, nici prea lată, nici prea îngustă, în genul acelora pe care le pretindeau directoarele îndrăcite prin şcoli. Pe urmă mi-am pus o fustă plisată de tergal gri, demodată şi lălâie, o bluză de poplin albă cu guler mic şi meschin iar în picioare am încălţat o pereche de tenişi modeşti, spălaţi de câteva ori şi cu şireturile destrămate. M-am dus la audienţă aşa. Era ceva în ţinuta mea care l-a făcut pe ofiţer să simtă că nu e în regulă. Era mic şi semăna cu Birlic. M-a privit şi pe urmă a început să-mi răsfoiască dosarul. La un moment dat, Birlic a ridicat ochii din foi şi a exclamat, ahaaa, macedoneancă, legionari, cu cuţitul la brâu… Nu mai fusesem în nici o audienţă. Venisem decisă să vorbesc cât mai puţin, dar m-a luat gura pe dinainte şi am început să mă răţoiesc la el. I-am spus că macedonenii n-au fost mai legionari decât alţi români, că lor li s-a dus buhul, ceea ce este cu totul altceva, şi că la noi în familie cuţitele sunt de două generaţii păstrate în sertarul de la bucătărie, dar că bunicul l-a purtat la brâu cum îl purta toată lumea, adică aşa cum l-a purtat, probabil, şi bunicul lui. Nu-mi dau seama pentru ce nu s-a enervat şi a continuat, dumneata ai văzut tot ce merita să fie văzut în România? Nu, i-am răspuns, dar eu vreau să văd Acropola şi n-are rost să o caut aici. Ştiam că pierdusem paşaportul şi nu-mi mai păsa. Ce garanţii poţi să-mi dai că te întorci? Nici una! La un moment dat mi s-a părut că vorbim aproape ca nişte oameni normali. Îmi venea să-mi scot bentiţa de pe cap. Oricum, simţeam că nu-mi trebuie o Acropole obţinută la preţul ăsta. Veţi primi răspunsul nostru, mi-a zis. Am ieşit. Până la urmă am plecat în Grecia.
Povestea mea nu urmăreşte să umanizeze figura ofiţerului de la paşapoarte. Nimeni nu este perfect şi tembelismul meu, probabil, l-a contaminat. Cred că nu se lăsa contaminat prea des pentru că, dacă ar fi făcut-o, zbura de nu se vedea. Prin povestea mea am încercat să arăt cât de apăsătoare erau măştile cenuşii. Presupun că, uneori, oboseau şi ei să le poarte. Pe mine pur şi simplu mă sufocau. Când am fost obligaţi să ne cumpărăm la servici măşti de gaze, cu plata în rate, ca să râdem, ni le-am pus pe faţă. Mi-amintesc că mi-am smuls-o imediat cu gândul că mai bine mor de gaz. Nu toţi erau la fel de nestăpâniţi.
Purtate timp de două generaţii, măştile gri au produs omul de tip nou. El este de două feluri: vânătorul şi vânatul. Masca vânătorului îl face să pară bun chiar şi în clipa când apasă pe trăgaci. Masca vânatului înfăţişează un ins nevinovat şi obedient indiferent ce se petrece în sufletul său. Omul care nu voia să aibă belele încerca să adopte una dintre cele două măşti gri. Ce mă surprinde este faptul că acum, de când cu libertatea, o mulţime de oameni ţin cu dinţii de măştile vechi. Purtate timp de două generaţii, unora le-a intrat masca în faţă. Şi, de bine de rău, acum ar avea alternative, rolurile s-au diversificat, poţi să fii dizident, opozant, neutru, poţi să te maschezi cât vrei de colorat… În ce mă priveşte, în relaţia inevitabilă cu măştile omeneşti, încerc să exprim cât mai limpede gândul, sunt contra voastră, domnilor!





Back to main page