Catre Tur Virtual
Ethnophonie este, la începutul anilor 90, numele unei colecţii de casete consacrate muzicilor de tradiţie orală din România. Înainte de a sucomba, strivită de dificultăţi financiare (1996), colecţia îşi câştigă în România o serie de tineri simpatizanţi. Ea este remarcată, în mod neaşteptat, de o revistă franceză de mare prestigiu: Trad Musique.

În 2000 colecţia reînvie, gravată pe CD-uri însoţite de ample broşuri bilingve (engleză-franceză, apoi română-engleză). Realizatorii ei sunt decişi să facă imposibilul pentru a prelungi colecţia pe termen indefinit, la acelaşi nivel calitativ. După cel de-al şaptelea disc autorii înţeleg că, chibzuindu-şi micile subvenţii şi venituri, au şanse să izbutească, chiar în contextul prăbuşirii dramatice a industriei mondiale a discului.

Prin 2002 apar primele ecouri favorabile consistente, majoritatea provenind din Occident: Elveţia, Franţa, Marea Britanie, Austria, Suedia, Germania, Polonia. În 2004, unul din discurile colecţiei – Muzică ţigănească din Transilvania – este nominalizat pentru Premiul criticii germane a discului (Preis der Deutschen Schallplattenkritik). Revista Song Lines publică, sub o semnătură celebră, recenzii măgulitoare pentru discurile 005-010 – cel mai apreciat din ele fiind Muzică veche din Moldova de Sus. Revista Cahiers de musique traditionnelle consemnează şi ea câteva preţioase elogii pe marginea seriei. Posturi de radio străine difuzează, ocazional sau cu regularitate, piese din colecţia Ethnophonie. În universităţile americane, austriece şi franceze, discurile sunt folosite pentru ilustrarea unor cursuri referitoare la muzicile Europei de răsărit. Producători de filme recurg la muzica colecţiei pentru ilustrarea operelor lor documentare sau artistice. Broşuri şi pliante turistice le recomandă vizitatorilor să-şi achiziţioneze din România întreaga colecţie Ethnophonie.

La finele anului 2004 Academia Charles Cross examinează întreaga colecţie – care numără pe atunci 10 CD-uri – , după care o propune pentru premiul Coup de coeur, la categoria Musiques traditionnelles. Premiul este proclamat la Arles, în 16 iulie 2005.

Începând din 2002, realizatorii se hotărăsc să-şi denumească Ethnophonie toate gesturile pe care le comit: cercetările de teren aprofundate în diferite regiuni ale ţării, concertele, animaţiile muzicale, conferinţele, cărţile şi broşurile etnomuzicologice. Gestul lor este justificat de faptul că toate urmăresc popularizarea muzicii de tradiţie orală şi impunerea sa ca o alternativă genuină de calitate pentru muzica folclorică oficială, susţinută în continuare în România de majoritatea instituţiilor culturale de stat, de medii, de oamenii politici şi de bogătaşii de plastic ai tranziţiei.

Ethnophonie va participa la festivităţile legate de centenarul muzeului lansându-şi ultima producţie: Aromânii din Andon Poci, Albania. Cântări şi povestiri, CD însoţit de o amplă şi ambiţioasă broşură (în limbile română, aromână, engleză, greacă şi albaneză).

www.ethnophonie.ro

Sărbătoare cu muzici
5 februarie 2012




Duminică, 5 februarie, Muzeul Ţăranului împlineşte 22 de ani de la (re)înfiinţare.

Cu această ocazie, intrarea în expoziţia Pe aripile timpului va fi liberă, iar de la orele 12.00, 14.00 şi 16.00, vizitatorii pot participa la vizite ghidate.
Vă aşteptăm între orele 10.00 şi 18.00 pentru o ultimă zi de vizitare, după care expoziţia urmează să fie desfăcută şi pregătită pentru refacerea ei în Franţa.

De la ora 18.00, în Studioul Horia Bernea, va avea loc proiecţia filmului Triptic: Constantin Brăiloiu, Clara Haskil şi Dinu Lipatti (un film de Ana Simion, pus la dispoziţie de Editura Video). Proiecţia filmului va fi urmată de
Ecouri din România profundă – concert de muzici tradiţionale la Studioul Horia Bernea.

Ion Costache şi Mihai Diniţă din satul Merişani-Dobroteşti, Teleorman, vor cânta din caval, diferite feluri de fluiere (simple sau îngemănate), cimpoi şi ocarină – separat sau împreună – cântece de dragoste şi melodii de joc din Teleormanul de altădată.

Nelu Petru Jolţe din satul Birtin, Siminic Guti şi Leontin Dungău. Cei trei bihoreni vor executa cântece lirice (doine) şi melodii de joc: Luncanul (numit înspre Beiuş Polcă), Sălăjanul (numit şi Pe picior), Mănănţelul şi Învârtita rară (din părţile Clujului).

Nicolae Piţiş va cânta hori din Ţara Lăpuşului, va suna din trâmbită, va dansa şi va striga ca la joc. I se va alătura după voie, cu glasul, zongora, drâmba, tilinca sau viola (contra), Ioan Pop din Hoteni, Maramureş, conducătorul cunoscutului grup Iza. Împreună cu cei doi vor mai evolua Ioachim Făt (ceteră) şi Grigore Chira (zongoră, dobă, gordon), care vor executa hori şi melodii de joc de altădată din Maramureş, din Lăpuş şi din Chioarul vecin.


Vă invităm să sărbătorim împreună, pe 5 februarie, cu muzici şi bucurie !


Intrarea este liberă !






Ecouri din România profundă




Într-o măsură sau alta, toate muzicile sunt marcate de timp. Fiecare dintre ele este totodată produsul tradiţiei şi expresia epocii sale. /…/ Muzicile se transformă odată cu lumea, pentru a se adapta circumstanţelor şi a răspunde trebuinţelor şi aşteptărilor noastre.

Aceste fraze încifrează o constatare pe care etnomuzicologii au validat-o repetat, în diferitele culturi muzicale ale lumii. Dar constatarea are nevoie de nuanţări care să dea seama de situaţiile atipice: Societăţile nu se prefac cu necesitate uniform. Ele pot lăsa în urmă categorii întregi de „marginali” alcătuite din bătrâni, locuitori ai unor ţinuturi îndepărtate, analfabeţi sau agricultori care nu vor sau nu pot să ţină pasul cu prefacerile vremilor noi. Muzica acestora împietreşte parcă într-o epocă revolută, cea în care oamenii s-au simţit confortabil.

„Marginalii” societăţii româneşti sunt mai numeroşi decât s-ar crede. Ei sunt deseori părinţii sau bunicii celor care, luând viaţa în piept, au plecat la muncă în ţări străine. Trăiesc o dramă a inadaptării, care se oglindeşte în muzica lor vetustă. O muzică pe care citadinii o ignoră şi pe care recitalul din astă seară îşi propune să o dea la iveală cu ajutorul câtorva muzicieni din Teleorman, Bihor şi Maramureş.

Ion Costache şi Mihai Diniţă sunt ciobani şi agricultori din Merişani, Teleorman, cumnaţi, vecini şi prieteni. Primul, cunoscut constructor de instrumente populare, e umblat prin lume. Cel de-al doilea, ager mânuitor al fluierelor făcute de Costache, este însă un om retras, care se refugiază uneori în casă şi cântă pentru sine ca pe timpuri. Amândoi sunt oameni liberi, care refuză să-şi standardizeze cântarea, aşa cum se practică astăzi.

Nelu Petru Jolţe este paznic la Oradea, dar trăieşte şi se gospodăreşte în satul Birtin, Bihor. Cântă la petreceri moderne din vioară cu goarnă (higheghe) sau din vioară obişnuită (numită vioară dulce) împreună cu „orchestra” lui, alcătuită dintr-un saxofon, o orgă, un solist vocal şi o staţie de amplificare. Dar majoritatea melodiilor sale sunt vechi piese rurale din regiune. Tinerii le acceptă; mai mult chiar, dansează după ele cu plăcere. Nelu Petru Jolţe aruncă punţi de legătură între bătrâni şi descendenţii lor, opunându-se parcă izolării prin muzică a celor dintâi.

Nicolae Piţiş din Târgu Lăpuş, fost agricultor, s-a făcut cioban şi s-a retras în munte în anii colectivizării, ca „să scape de comunişti”. Aici, în mijlocul oilor şi al câinilor, şi-a petrecut tinereţea cu trâmbita şi fluierele lui. Cobora în sat doar când iernau oile sau când era poftit la vreo nuntă. La bătrâneţe, s-a aşezat în casa pe care şi-a construit-o departe de ceilalţi gospodari. Acum are mai mult timp să-şi facă demodatele lui cântări împreună cu Ioan Pop şi muzicanţii din grupul Iza, singurii care se pricep să-l acompanieze aşa cum îşi doreşte: ca în trecut.
 


înapoi la pagina principală