Catre Tur Virtual
Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.



Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvîntul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.


Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzică şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viaţă printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...


Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.


Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Ţăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi "instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl "îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.


Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţă de aprofundare lipsită de suficienţa ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.


Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplina experimentului...


Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.



Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie "tare" şi articulaţie "slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerenţa formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor "tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.


Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.


Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?


Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.


Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.


Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?



(fragmente din "Câteva gânduri despre cantitati, mentalitate si încrucisare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Taranului Român, 1993)


Pe aripile timpului




 

Sound exhibition

17 septembrie 2011 – 5 februarie 2012, Sala Oaspeţi
 

Descarca Video:FLV



Pe aripile timpului reprezintă transpunerea expoziţiei L’air du temps concepute şi inaugurate la Muzeul de Etnografie din Geneva (MEG) în 2009, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la dispariţia savantului român Constantin Brăiloiu. Expoziţia a fost preluată de Muzeul Ţăranului ca semn al preţuirii pentru un mare etnomuzicolog european care face şi astăzi cinste ţării sale de origine.


„Într-o măsură sau alta, toate muzicile sunt marcate de timp. Fiecare dintre ele este totodată produsul tradiţiei şi expresia epocii sale. Pornind de la Arhivele internaţionale de muzică populară (AIMP), constituite la Muzeul de Etnografie din Geneva (MEG) în anii 1940-1950 de faimosul etnomuzicolog român Constantin Brăiloiu (1893-1958), expoziţia de faţă abordează marile probleme legate de identitate şi de memorie în era mondializării. Pe aripile timpului evocă provocările legate de constituirea, conservarea şi valorificarea arhivelor muzicale. Mărturie a diversităţii culturale, expoziţia revelează raportul intim şi universal dintre muzică şi emoţii. Vizitatorul este invitat să se cufunde într-un univers sonor supus influenţelor celor mai felurite. Muzicile se transformă odată cu lumea, pentru a se adapta circumstanţelor şi a răspunde trebuinţelor şi aşteptărilor noastre. Atunci unde se ascunde autenticitatea unei muzici? În respectul faţă de vechile forme? În puterile şi efectele pe care le produce asupra auditorilor? Sau pur şi simplu în intenţiile interpreţilor săi?

Pe aripile timpului propune în această privinţă câteva piste de reflecţie insolite. De la muzicile ţărăneşti de altădată la manele, cântări moderne care recurg la tehnologiile contemporane cele mai noi, muzicile populare ale României sunt puse în scenă într-un remix audiovizual spectaculos. Expoziţia abordează, în fine, lumea şlagărelor, acele cântări de succes care invadează spaţiul nostru sonor şi ni se gravează în memorie fără să prindem măcar de veste.

Astfel muzica apare totodată ca imagine a societăţii şi ca produs al culturii. În această expoziţie figura lui Brăiloiu şi exemplul muzicilor populare din România servesc drept fir conducător şi pretext al unei reflecţii antropologice mai largi asupra universalităţii muzicii ca fapt uman.”

 

Laurent Aubert


Expoziţia, realizată în parteneriat cu Muzeul de Etnografie din Geneva şi cu Ambasada Confederaţiei Elveţiene în România şi inclusă în programul Festivalului George Enescu şi al Zilelor Europene ale Patrimoniului din acest an, marchează 100 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Elveţia.

Expoziţia Pe aripile timpului va rămâne deschisă până pe 5 februarie 2012 şi va putea fi vizitată la Sala Oaspeţi, de marţi până duminică, între orele 10.00 şi 18.00.

Mai multe despre expoziţia L'air du temps (Muzeul de Etnografie din Geneva):
http://www.ville-ge.ch/meg/expo12.php
http://www.catnuss.com/en/museum/l-air-du-temps/








À un degré ou à un autre, toute musique est soumise à l’air du temps. Chacune est à la fois le produit de sa tradition et l’expression de son époque. Sur la base des Archives internationales de musique populaire (AIMP), constituées au MEG dans les années 1940-50 par le fameux ethnomusicologue roumain Constantin Brailoiu (1893-1958), cette exposition aborde les grandes questions de l’identité et de la mémoire à l’ère de la mondialisation.
«L’air du temps» évoque les défis que soulèvent la constitution, la conservation et la valorisation d’archives musicales. Témoignage sur la diversité culturelle, l’exposition révèle le rapport intime et universel que la musique entretient avec les émotions. Le visiteur est invité à s’immerger dans un univers sonore soumis aux influences les plus diverses. Le monde change et, à son image, les musiques se transforment, s’adaptent aux circonstances pour répondre à nos besoins et à nos attentes. Où se situe alors l’authenticité d’une musique?
Dans son respect des formes anciennes? Dans ses pouvoirs et les effets qu’elle produit sur ses auditeurs? Ou simplement dans les intentions de ses interprètes?
«L’air du temps» propose à cet égard quelques pistes de réflexion insolites. Des musiques villageoises d’antan aux manele, chansons tsiganes modernes faisant usage des technologies les plus contemporaines, les musiques populaires de Roumanie sont mises en scène dans un spectaculaire remix audiovisuel. L’exposition aborde enfin le monde des tubes, ces chansons à succès qui envahissent notre espace sonore et se gravent à notre insu dans notre mémoire. La musique apparaît ainsi à la fois comme l’image de la société et le produit de la culture.
Dans cette exposition, la figure de Brailoiu et l’exemple des musiques populaires de Roumanie servent de fil conducteur et de prétexte à une réflexion anthropologique plus large sur l’universalité de la musique comme fait humain.


---------------------------------------------
Sponsori: Novartis, ABB, Holcim, Franke, Vulcain, Heidi, Nestle, Rabo, Sika, Swiss International Air Lines, Audioconsult, Geberit, HBA, Mattig Management Partners, Swiss Arms, Valvis, AVAudioSys, eMAG
Sponsor special: Réalise – Entreprise d’insertion (www.realise.ch), căruia îi mulţumim pentru generosul sprijin
Co-producător: TVR Cultural
Parteneri: Artex, Festivalul George Enescu
 


înapoi la pagina principală