Catre Tur Virtual
Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.



Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvîntul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.


Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzică şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viaţă printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...


Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.


Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Ţăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi "instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl "îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.


Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţă de aprofundare lipsită de suficienţa ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.


Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplina experimentului...


Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.



Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie "tare" şi articulaţie "slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerenţa formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor "tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.


Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.


Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?


Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.


Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.


Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?



(fragmente din "Câteva gânduri despre cantitati, mentalitate si încrucisare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Taranului Român, 1993)


23 aprilie: Sfântul Gheorghe (Sângiorz)




Gheorghe s-a născut în Capadocia, în timpul împăratului Diocleţian. Părinţii lui au fost creştini. Rămas orfan de tată, Gheorghe pleacă împreună cu mama sa în Palestina, având acolo averi mari.
Tânărul se remarcă prin vitejie şi ajunge conducător de oşti în garda împăratului. Dar Diocleţian este stârnit de ginerele lui să-i persecute pe creştini, pe care îi pune să aleagă între credinţă şi viaţă. Gheorghe se înfăţişează de bunăvoie împăratului şi îşi mărturiseşte credinţa. Urmează chinuri cumplite. Văzându-i curajul cu care le îndură, mulţi dintre cei care se lepădaseră de Hristos se reîntorc la credinţă. Însăşi Alexandra, soţia lui Diocleţian, se converteşte la creştinism. Împăratul îl osândeşte pe Gheorghe la moarte. I se taie capul în ziua de 23 aprilie.


Dintre legendele despre Sfântul Gheorghe o voi rezuma pe cea cu Împăratul Vicleţian. Împăratul era păgân şi îi osândea pe creştini. Sfântul Gheorghe era ginerele lui şi… mergea la şcoală. Când se întorcea de acolo desena chipul lui Iisus şi se ruga. Împăratului nu i-a plăcut şi a început să-l persecute. Sfântul Gheorghe este silit să plece (spun Sfântul Gheorghe, dar el nu era încă sfânt). Ajunge la un cimitir. Vine şi împăratul. Ca să-i arate puterea lui Dumnezeu, Sfântul Gheorghe îngenunchează pe un mormânt şi cere Domnului să facă o minune. Din mormânt iese un moşneag care oftează: Doamne, greu somn am mai dormit. Cât ai dormit? întreabă împăratul. Şase sute de ani! Vicleţian se lasă creştinat. Mergând înapoi spre casă, minunea continuă: întâlnesc un copil de trei sute de ani cu părinţi de cinci sute de ani. Împăratul mai vrea dovezi. Îi cere lui Gheorghe să scape, cu ajutorul lui Dumnezeu, de muncile la care îl va supune el. Îl încalţă cu opinci încinse de fier şi îi dă să bea un pahar de venin. Pe unde păşea creştinul, crăpau pietrele de căldura opincilor şi se înnegreau de ziceai că sunt cărbune. A băut şi cupa de venin. Când s-a întors cu faţa spre împărat să dea cu el mâna, acesta a murit de miasmele veninoase care ieşeau din gura lui. Cei care pregătiseră veninul au fost Cosma şi Damian. Văzând ce au văzut, au dorit să se închine lui Dumnezeu şi Dumnezeu i-a făcut sfinţi.

23 aprilie marchează începutul unui vechi an pastoral. Din această zi şi până de Sfântul Dumitru, durează „vara“ păstorilor. Tot la aceste date chiriaşii din oraşe îşi reînnoiau înţelegerile cu proprietarii sau se mutau.

Ca orice sărbătoare care marchează un început, Sângiorz are un ajun ce se numeşte Sângiorzul vacilor. Este o noapte periculoasă. Dacă omul iese din casă cu capul descoperit, o strigoaică îi poate arunca frâul după gât. Cel prins este fugărit ca un cal şi lăsat undeva în câmp, mort de oboseală. Strigoaicele sunt femei rele, vrăjitoare. În noaptea de Sfântul Gheorghe trupul le rămâne în pat, iar duhul lor pleacă să facă răutăţi. Se strâng într-un loc părăsit şi se bat cu limbile de la meliţele. De aceea, femeile ascund în această noapte meliţele. Strigoaicele tot mai găsesc câteva. După ce se bat, încalecă pe limbile de meliţă şi pleacă să ia laptele vacilor.

Cică, odată, un om venind de la moară s-a întâlnit cu un pâlc de strigoaice şi le-a urat să se înmulţească norodul lor. Ele s-au bucurat de aşa urare şi i-au spus că făina din sacul pe care îl duce în spate nu se va mai termina niciodată dacă ştie să păstreze secretul. Zile şi săptămâni, nevasta ia din făină şi faina din sac nu scade. Minune! Îşi întreabă bărbatul. Acesta reuşeşte să tacă o vreme. Dar până la urmă îi divulgă taina şi sacul de făină începe să scadă.

Pe lângă strigoaice, există şi femei din sat care încearcă în această noapte să ia laptele altora ca să-l ducă la vacile lor. Sunt multe procedee. Iată unul dintre ele. Se dezbracă şi, în pielea goală, cu o oală şi o pânză în mână, adună rouă de pe iarbă. Pânza trebuie să fie ţesută numai noaptea şi oala să fie nouă. Cu roua adunată stropesc vitele, sarea şi tărâţele acestora. Vacile care vor paşte în locul de unde a fost luată roua nu vor mai da lapte, laptele lor va „merge“ la vacile femeii care a făcut vraja.
Pe aceste femei poţi cel puţin să le vezi. Strigoaicele sunt năluci şi, ca să le vadă, omul trebuie să găsească un şarpe înainte de Sfântul Gheorghe, să-i taie capul cu un ban de argint şi să-i pună în gură un căţel de usturoi pe care să-l lase acolo până încolţeşte. Când căţelul a dat frunze, să-l pună la pălărie şi să urce într-un pom. Va vedea strigoaicele care călăresc vitele ce se duc la păscut.

Laptele fiind atât de important în gospodăria ţărănească, protejarea lui îi preocupă pe oameni permanent. De Sfântul Gheorghe fac risipă de pelin, rostopască, usturoi, leuştean… La case şi la grajduri pun ramură verde. Tot de Sfântul Gheorghe se aprinde focul viu, un foc obţinut prin frecarea a două lemne uscate şi care, peste vară, nu trebuie să se stingă niciodată. El se face o dată cu instalarea stânelor de oi, ce vor sta la munte până la Sfântul Dumitru.

De Sfântul Gheorghe ard iarăşi comorile. Există comori curate şi comori îngropate cu gând necurat. Ultimele sunt închinate Dracului. Cele curate ard după ce au cântat cocoşii de miezul nopţii, până la amiază. Cele necurate – de la amiază până la miezul nopţii. Comoara curată arde cu flacără albăstruie, cealaltă cu flăcări alburii. Iarna, de Sfântul Vasile, când ard comorile, în jurul flăcărilor nu se topeşte zăpada. Spre banii care ard nu trebuie să mergi direct, ci să arunci ceva – o pălărie, o batistă, o opincă. După ce ajungi la comoară, pui un semn şi te întorci a doua zi s-o dezgropi. Oamenii care au dezgropat comorile în timp ce ardeau s-au schimonosit.

Cei pricepuţi merg după comori având la ei lumânare din ziua de Paşti, smirnă din cădelniţa preotului şi usturoi. Cu usturoiul îşi ung faţa cruciş când se apropie de comoară. Şi se zice că în clipa când te afli cu sapa mai aproape de comoară iese ştima comorii şi te întreabă ce-o să faci cu banii. Dacă nimereşti să spui chiar ce gândise acela care a îngropat-o, ştima te întreabă ce cap de om îi dai. Cu alte cuvinte, trebuie să-i promiţi viaţa cuiva din familie. Oricum, comorile sunt blestemate. Puţini au noroc de ele.
Se povesteşte, de pildă, că trei fraţi au găsit o comoară şi s-au dus împreună s-o dezgroape. S-au legat să împartă banii egal, ca între fraţi. După ce au scos banii, unul a zis că el dă o fugă până acasă să aducă mâncare. Ajuns la nevastă, i-a cerut să pună în mâncare otravă. Între timp, cei doi se înţeleg să-l întâmpine cu gloanţe în piept. Zis şi făcut. După ce îl împuşcă, se reped amândoi şi mănâncă mâncarea otrăvită…

De Sfântul Gheorghe se fac multe vrăji de dragoste. Pentru morţi se dau de pomană oale cu lapte, colac, lumânare şi caş. Sunt locuri unde până la această dată oamenii nu s-au atins de laptele de oaie. Principiul este să guste întâi morţii. Se spune chiar aşa, „poamă nouă în gură veche“. Ca să fie sprinteni, oamenii se urzică.


 Irina Nicolau - Ghidul sărbătorilor românești (Humanitas, 1998)




înapoi la pagina principală
 
inchis