Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906
Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministrul al cultelor din acea vreme, îl numeşte pe Al. Tzigara-Samurcaş director al Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială, care a funcţionat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea “neo-românească” a Muzeului de la Şosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureştenii. Dar finalizarea construcţiei va aştepta câteva decenii, având de înfruntat adversităţile vremurilor şi ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea şi până în prezent, Muzeul de la Şosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoţind şi reflectând construcţia naţională şi vicisitudinile sale.
Această istorie începe, într-un fel, înainte de înfiinţarea instituţională a muzeului, curând după apariţia Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcţiei naţionale, Ţăranul devine deja o referinţă simbolică centrală a identităţii noastre iar cultura ţărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orăşeni. Pentru a da un impuls “industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenţei produselor străine (la modă şi, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanţă pentru organizarea unor expoziţii în care să intre şi produse ale industriei casnice ţărăneşti. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, “exposiţiunea naţională de la Moşii de vite, de flori, de legume, de produse agricole şi industriale”. Apar primele colecţii private, expoziţii naţionale şi participări ale României la expoziţiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu naţional, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
“Pentru a schiţa un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi nişte strămoşi” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Iar acest strămoş îndepărtat a fost Muzeul Naţional de Antichităţi (înfiinţat în 1864 de acelaşi Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, “o secţiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în ţară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecţia locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecţiile MŢR datează din acea perioadă.
Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine şi fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaş să se întrebe, retoric: “Suntem vrednici de un muzeu naţional?”. Şi să se străduiască o viaţă întreagă pentru a răspunde afrimativ şi a realiza acest deziderat al unui “adevărat muzeu naţional”.
Prima sa formă este aceea a “Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaş o considera “prolixă şi inutil de complicată”. Viziunea despre menirea şi amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată şi prin schimbarea denumirii muzeului în “Muzeul de Etnografie şi Artă Naţională” iar apoi în “Muzeul de Artă Naţională Carol I”. Arta ţărănească devenise naţională !
Muzeul de la Şosea îşi va continua periplul istoric şi după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a “armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mişcării Revoluţionare şi Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Colecţiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Ştirbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aştepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.
Acestea vor veni imediat după revoluţia din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleşu, face un nou act întemeietor numindu-l – şi la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înfiinţatului Muzeu al Ţăranului Român.
„Incepem să facem liste de nume pentru noul muzeu – îşi aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Ştiu precis că Horia le numerotase şi că ajunsesem la vreo douăzeci şi ceva de nume. Muzeul Ţăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puţin în primii ani, pe mulţi i-a enervat. Ţăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ şi politic incorect, pretindeau alţii. Mai târziu ne-a părut şi nouă rău că nu i-am zis Muzeul Ţăranului, pur şi simplu.” Iar mai departe: „După un an şi ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu naţional de arte şi tradiţii. Renunţăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.
Într-adevăr, Muzeul Ţăranului Român nu este un “muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvîntului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, ţăranul aşa cum este – declara Bernea –, dar vom înţelege ce s-a întîmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradiţional”. Deschis la prefaceri şi la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Ţăranului Român ţine deci să păstreze o ancorare fermă şi permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un “muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viaţa şi creaţia comunităţilor ţărăneşti din anumite zone şi epoci determinate ale ţării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea “omul tradiţional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă ţăranul”. Muzeul Ţăranului Român este astfel muzeul unei spiritualităţi oarecum atemporale, de care iniţiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiţi şi pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .
Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaştere internaţională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expoziţiile temporare şi colecţiile sale vechi dar şi recente, prin târgurile sale deja tradiţionale şi promovarea “produselor ţăranului român”, prin activităţile sale cu copiii şi, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acţiunilor sale culturale (lansări de carte şi dezbateri, concerte şi filme antropologice, colocvii şi seri culturale etc.) Muzeul Naţional al Ţăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.
Patrimoniu şi identitate locală
Carmen Mihalache
Colecţii săteşti din România
septembrie 2009
Dacă iei la pas satele României, găseşti mai peste tot mici muzee etnografice fără pretenţii, aflate în grija primăriilor, sau doar „colţuri muzeistice” organizate cu mijloace modeste, cel mai adesea în instituţiile de învăţământ. Dar nu arareori, poate chiar acolo unde te-ai aştepta mai puţin, poţi afla colecţii de obiecte de interes etnografic, mici case-muzeu sau chiar adevărate muzee particulare, deschise pentru publicul local sau turişti, realizate de persoane entuziaste, fără pregătire de specialitate, în gospodăriile personale sau în spaţii achiziţionate prin finanţare proprie.
Cu infinită pasiune şi răbdare, într-un gest recuperator demn de toată lauda, aceşti oameni au adunat piese valoroase şi se zbat să le pună în valoare aşa cum merită. Încercând pe cont propriu o punere în valoare a trecutului atât personal cât şi al comunităţii din care fac parte, pentru că nu pot rămâne nepăsători faţă de istoria, obiceiurile şi îndeletnicirile zonei şi ale oamenilor din jurul lor, de care le pasă, aceşti entuziaşti la care ne referim creează mici spaţii culturale vii. Cu ajutorul unor mărturii recuperate, obiecte vechi, documente istorice, fotografii de arhivă, produse ale fostelor manufacturi locale, adunate de la localnici şi alăturate în cele mai diverse moduri şi tonalităţi, ei dau sens unor spaţii în care cultura locală, trecută prin filtrul judecăţii unui singur om şi purtând amprenta personalităţii lui, capătă forme şi interpretări originale.
Aceste mici „muzee de autor” şi totodată depozite de patrimoniu şi memorie culturală ar putea fi considerate, cel puţin la prima vedere, un factor de identitate, originalitate şi specific local al unei comunităţi, dar şi o resursă de dezvoltare culturală pentru comunităţile locale, o premisă pentru dezvoltarea turismului cultural. Au, de asemenea, potenţial pentru a deveni, într-o politică culturală coerentă, puncte comunitare de acces la informaţie şi cultură, principalii beneficiari ai valorificării acestora fiind în primul rând comunităţile respective.
Asemenea colecţii s-au născut din nevoia de a păstra obiecte care povestesc pe limba lor despre obiceiuri, meşteşuguri, tradiţii, moduri de trai pe care comunitatea le resimte ca fiind pe cale de dispariţie. Ele reprezintă o încercare nesistematică şi, în ansamblu, incoerentă de a le întârzia dispariţia sau de a face suportabilă transformarea lor în altceva.
Iniţiativele de acest gen nu se bucură întotdeauna de o susţinere organizată din partea autorităţilor locale, nici de un sprijin de specialitate care să le ofere consultanţă în vederea conservării, protejării, înregistrării şi valorificării unor bunuri de certă importanţă culturală, multe cu valoare patrimonială. Nu beneficiază de protecţie instituţională, iar prezenţa lor nu pare să fie luată în considerare de nicio politică culturală.
Având în vedere această stare de fapt, Muzeul Ţăranului Român a iniţiat în anul 2008 un experiment, proiectul-pilot PATRIMONIU ŞI IDENTITATE LOCALĂ. Identificarea şi promovarea unor colecţii săteşti din România, desfăşurat cu susţinerea financiară a Administraţiei Fondului Cultural Naţional (AFCN). Scopurile propuse au fost multiple:
1. studierea pe criterii profesionale specifice a câtorva dintre numeroasele colecţii etnografice particulare de interes local;
2. asigurarea unui nivel decent de pregătire în gestionarea patrimoniului pentru colecţionari;
3. stimularea dezvoltării colecţiilor;
4. promovarea acestor colecţii săteşti, cu patrimoniul cultural tezaurizat, ca obiective de turism cultural;
5. asigurarea unei mai largi vizibilităţi a acestor colecţii la nivel naţional;
6. atragerea atenţiei, atât a factorilor de resort locali, cât şi a celor centrali, precum şi a societăţii civile şi a unor organizaţii neguvernamentale asupra valorii şi importanţei acestor colecţii.
Experimentul a reuşit şi s-a încheiat cu rezultate notabile. Au fost identificate şi studiate opt colecţii săteşti răspândite pe întreg teritoriul ţării (Bihor, Constanţa, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Olt). Colecţionarii au participat la un stagiu de formare, prin care li s-au oferit cunoştinţe de bază cu privire la patrimoniu, legislaţia în domeniu, modalităţi de conservare, punere în valoare şi promovare a colecţiilor, atragerea de fonduri pentru proiecte culturale. Fenomenul a fost prezentat specialiştilor printr-o masă rotundă, şi publicului larg, printr-o expoziţie-atelier realizată de colecţionarii înşişi cu exponate din colecţiile proprii. Expoziţia a fost însoţită de o foaie de sală şi de o publicaţie, Robii frumosului, cu scop documentar şi de prezentare a colecţiilor. Pentru o vizibilitate sporită a fenomenului cercetat, dar si pentru o mai intensă promovare a colecţiilor incluse în proiectul-pilot, a fost demarată o colaborare cu CIMEC prin intermediul căruia au fost incluse şi acestea pe lista muzeelor şi colecţiilor din ţară. În plus, Robii frumosului poate fi acum consultată on-line pe site-ul acestei instituţii.
Realitatea din teren ne-a demonstrat că proiectul nostru a răspuns nevoilor unei categorii de beneficiari pentru care nu s-au oferit încă programe culturale coerente la nivel de politică culturală naţională, că a avut relevanţă în raport cu contextul cultural local şi că poate deveni un model de bună practică în domeniul patrimoniului cultural.
Problemele ridicate de patrimoniul cultural local din spaţiul rural (semnificaţie, prezervare, valorificare) şi de relaţia dintre colecţiile săteşti ale unor iniţiatori privaţi şi comunităţile locale nu puteau fi rezolvate printr-un singur proiect, de mică amploare în raport cu fenomenul, ca cel iniţiat de Muzeul Ţăranului Român. Însă o angajare pe termen mediu a instituţiei într-o acţiune de anvergură putea provoca o dezbatere de idei asupra fenomenului, astfel încât să se caute şi să se găsească soluţii pentru problemele colecţiilor în sine şi ale impactului pe care acestea îl au în sânul comunităţilor locale, dar şi în plan naţional, ca resursă culturală.
Prin urmare, începând cu anul 2009, proiectul a fost transformat în program cultural. Primul punct al acestui program s-a încheiat în 2009 prin desfăşurarea, la sediul Muzeului Ţăranului Român, a unor evenimente dedicate unui nou grup de colecţionari şi colecţiilor acestora, unele dintre aceste evenimente având, din nou, deschidere spre presă şi public:
1. Susţinerea, în perioada 22 – 25 septembrie 2009, a unui nou stagiu de formare pentru 6 colecţionari din judeţele Bistriţa-Năsăud, Constanţa, Galaţi, Harghita, Sibiu, Vrancea. Aceştia au beneficiat de informare şi consultanţă cu privire la patrimoniul cultural, la legislaţia în domeniu, la modalităţile de conservare, de punere în valoare şi de promovare a colecţiilor, de atragere de fonduri pentru proiecte culturale. În cadrul acestui stagiu, colecţionarii au vizitat depozitele, atelierele, laboratoarele şi sălile de expoziţie ale muzeului.
2. Organizarea în ziua de vineri, 25 septembrie, cu începere de la ora 9.00, a unui atelier cu tema: Colecţiile particulare săteşti. Pledoarie pentru o reţea naţională. În cadrul acestuia au avut loc dezbateri pe marginea propunerii MŢR de a iniţia înfiinţarea unei reţele naţionale a colecţionarilor din mediul rural. La dezbateri au participat specialiştii muzeului participanţi la proiect, colecţionarii (atât cei implicaţi în proiectul de anul acesta, cât şi cei de anul trecut), invitaţi de la RMNR (Reţeaua Naţională a Muzeelor din România), manageri culturali, alţi invitaţi interesaţi de fenomenul pus în discuţie.
3. Deschiderea unei expoziţii de fotografie în perioada 26 septembrie – 18 octombrie 2009, al cărei vernisaj a avut loc vineri, 25 septembrie, la ora 17.30, în sala „Irina Nicolau”. Expoziţia a reunit cele şase colecţii, aducând în faţa publicului interesat imagini surprinse la faţa locului, ca o invitaţie de a-i vizita pe aceşti entuziaşti fără simbrie la ei acasă.
4. Publicarea setului de pliante Muzee şi colecţii săteşti din România (I).
Toate aceste evenimente, organizate şi în anul 2009 cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional, au fost şi sunt destinate a înlesni colecţionarilor accesul la experienţa muzeografică a Muzeului Ţăranului Român, la o cunoaştere reciprocă şi la un schimb de experienţă, la o primă comunicare cu publicul bucureştean şi cu mass-media.
Identificarea şi cercetarea unor colecţii noi, anual, pentru monitorizarea fenomenului şi constituirea unei arhive de informaţii specializate, promovarea lor (atât prin expoziţii clasice sau multimedia - fotografie, text, film - organizate anual, cât şi prin publicaţii - broşuri sau pliante de prezentare a colecţiilor şi colecţionarilor), profesionalizarea colecţionarilor (prin stagii de formare perfecţionate de la an la an, organizate la muzeu), mobilizarea colecţionarilor în sensul asocierii într-o breaslă (pornind de la intenţia şi opţiunea lor liber exprimată de a se uni într-o astfel de organizaţie profesională), consilierea şi sprijinirea lor în acest sens au fost priorităţile noastre pentru 2009. Aceste acţiuni vor continua în anii următori, dublate de diseminarea rezultatelor cercetării şi ale programului.
Încercarea de a sprijini într-un mod profesionist, cu mijloacele unei instituţii puternice, eforturile acelor colecţionari dornici de a păstra şi de a promova pe termen lung un patrimoniu cultural important, nebăgat în seamă, gestionat nepotrivit şi prost valorificat nu este uşoară, nici lipsită de riscuri. Sunt întrebări care-şi aşteaptă încă răspunsul: aceste colecţii fac un serviciu comunităţii locale din punct de vedere cultural sau rămân doar rodul unei pasiuni pentru lucrul vechi, pentru trecut, pentru „tradiţii”? Dacă fac într-adevăr un serviciu, cum îşi pot dezvolta şi promova proprietarii lor oferta culturală? În ce mod sau care ar fi cel mai adecvat mod în care ar putea fi incluşi într-o politică a dezvoltării patrimoniului la nivel naţional?
Programul Muzeului Ţăranului Român este o acţiune culturală deschisă, el atingându-şi finalitatea numai în măsura în care va genera, la varii niveluri, alte şi alte acţiuni culturale, ştiinţifice, organizatorice, mediatice, în vederea promovării şi consolidării colecţiilor şi muzeelor săteşti private. Ele trebuie privite ca parte preţioasă a patrimoniului cultural naţional şi sprijinite ca atare. Prin rezultatele sale pe termen lung şi mediu, proiectul asigură o vizibilitate mai bună unor colecţii cu potenţial cultural mare, care pot fi încadrate cu succes în reţele de turism cultural şi rural.
.jpg)





înapoi la pagina principală