Catre Tur Virtual
OBSERVATORUL VIZUAL este un program recent al Muzeului Naţional al Ţăranului Român, lansat de către Departamentul de Antropologie vizuală. El presupune întâlniri periodice cu tineri iubitori de fotografie şi video-documentar, pentru a comunica şi a dezbate discursuri vizuale pe o temă dată. Avem convingerea că, în graba de zi cu zi, uităm să observăm şi să consemnăm crâmpeiele de viaţă din jurul nostru. De aceea, încercăm să ne cunoaştem lumea, sub deviza: vezi, observi, priveşti, înţelegi.

Am dorit pentru prima întâlnire, o temă apropiată, la îndemână şi mai ales la îndeochi. Am ales Bucureştiul. Îl cunoaştem? Ne preocupă? Îl arătăm şi celorlalţi? E important să ne împăcăm cu el? Putem să-l iubim? Aşadar, Bucureştiul, prin ochii fiecăruia, oraşul în imagini şi cuvinte.

Au venit tineri, nu mulţi, dar buni. Buni, pentru că erau pregătiţi: fără să le fi cerut cineva, simţiseră nevoia să consemneze în imagini ceea ce le trezise curiozitatea, iritarea, compasiunea sau admiraţia, în viaţa lor de zi cu zi în oraşul pe care îl locuiesc de mai mult sau mai puţin timp. Am descoperit prin ochii lor feţe necunoscute ale urbei, maidane transformate în terenuri de joacă de către copiii înşişi, ferstre-decupaje de lumină în bezna unor străzi mărginaşe, unde oamenii nu se feresc de transparenţă, am fost puşi în faţa unor adevărate strategii comportamentale de folosire a mijloacelor de transport în comun; pe scurt, documentele lor vizuale s-au constituit într-o primă colecţie de memorie a timpului prezent, deosebit de valoroasă, pe care sperăm să o publicăm într-un album.

Vom continua, aşa încât, dragi tineri colaboratori, LA BUNĂ VEDERE!



Ioana Popescu
observator@muzeultaranuluiroman.ro

Expoziţia de primăvară




1 - 15 februarie 2012, Sala Foaier
Muzeul Naţional al Ţăranului Român


Finisaj: marţi, 14 februarie 2012, ora 17.00

 Arta românească a reintrat în normalitate. Nu de ieri, ci din 1990 încoace. Greu, aproape chinuit şi chinuiţi, artiştii României au trebuit să se (re)adapteze unei lumi care ar fi fost normală pentru un Petraşcu sau Pallady, dar de care cei născuţi după 1930 nu au cum să îşi aducă aminte şi pentru care constituie o provocare continuă, nu doar pentru inspiraţia artistică ci, de-a dreptul, pentru supravieţuire. Din subiecte ale propagandei de partid şi de stat, din panaş al unui regim ipocrit şi criminal, artiştii au ajuns să lucreze într-o lume pe care, adeseori, o percep ostilă, poate, mai mult decât acum 25 de ani. Aceasta este lumea „normală‟, în care artiştii au trăit şi au creat de când arta este artă pentru public. Aceasta este lumea de azi, pe care artiştii contemporani nouă o descoperă şi o surprind, cu dragoste, cu ură, cu înţelegere, imaginaţie şi candoare.
 Închişi, adeseori, într-o carapace, aparent, protectoare, artiştii României contemporane fac sacrificii de neimaginat, pentru a ne spune ceea ce simt şi ce gândesc. Ar trebui, cu siguranţă, să fim mult mai atenţi la mesajul lor, pentru că nu există un seismograf mai sensibil, pentru societatea noastră, decât artistul. Învăţând să se rupă de comanda politică şi de cea comercială, deopotrivă, artiştii noştri ne oferă o oglindă în care să ne privim, aşa cum suntem: oameni între oameni, muritori, cu speranţa în viaţa eternă, pe care doar ceea ce făurim, prin puterea spiritului nostru, o poate atinge, ca o fluturare de aripă a unei efemeride.
 Expoziţia de primăvară a Asociaţiei HDU şi a UAP se naşte, sub ochii noştri, acum, cu speranţă şi teamă, cu fior şi serenitate, în acelaşi timp. Când iarna vieţuirii noastre face loc renaşterii anuale a gândurilor pe care le punem la temelia oricărei făptuiri, artiştii care expun acum, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, nu fac parte, nici pe departe, din aceeaşi generaţie, din aceeaşi şcoală, din acelaşi curent. Dar sunt legaţi de ceea ce îi face pe oameni să vibreze, mai mult decât orice cuvânt: de dragostea pentru frumos.
Arheologii, pentru a descoperi taina trecutului, secţionează straturile istorice, consemnând, cu acribie, ceea ce văd. Expoziţia de primăvară a anului 2012 este, de fapt, o secţiune tăiată, cu răceala minţii şi cu pasiunea sentimentului curatorului, prin arta contemporană românească. Este dreptul nostru să ne placă sau nu ceea ce vedem, să ne dorim sau nu să luăm acasă aceste opere ori să le lăsăm în uitare. Dar, ceea ce mi se pare evident, este că nu putem rămâne indiferenţi. Dacă pierdem această clipă de înţelegere a lumii, ne pierdem pe noi.

Virgil Ştefan NIŢULESCU
 


înapoi la pagina principală