În structura generală a patrimoniului muzeului, colecţia de costume ţărăneşti are o însemnătate deosebită şi o greutate specifică, atât prin numărul mare de piese care o alcătuiesc, cât şi prin faptul că acestea reflectă echilibrat toate zonele etnografice ale ţării oferind posibilitatea atât specialiştilor, cât şi vizitatorilor de a cunoaşte evoluţia în timp a acestui gen al creaţiei ţărăneşti.
Pe cât de diferit apare la prima vedere pe atât este de unitar, dacă luăm în consideraţie simplitatea structurală a croiului pieselor componente, concentrarea şi circumscrierea motivelor în spaţii ornamentale, dispuse în baza unor principii tradiţionale, care respectă cu stricteţe stilul compoziţional, echilibrul şi raportul cromatic.
În general, costumul popular are ca piesă de bază cămaşa albă. Din copilărie până la moarte, cămaşa îl însoţeşte pe ţăran la muncile câmpului, la sărbători, la nuntă. Ea îndeplineşte, de asemenea rolul de marcă socială în cadrul societăţii rurale, fiind purtată de personalităţile satului (amintim aici cămaşa de preoteasă din Oltenia - T 121). Există însă şi o cămaşă a duminicilor, a sărbătorilor de peste an, a nunţilor şi a botezurilor, a datinilor şi a obiceiurilor, cămaşa mortului (cămaşa-horbotă a momentelor îndurerate), cămaşa fecioriei şi a văduviei, cămaşa Crăciunului şi a Paştilor. Legată de un străvechi rit agrar (“Sânzienele”), cămaşa de Drăgaică este cea mai frumoasă dintre cămăşile de zestre ale celei mai mândre şi harnice fete, aleasă Drăgaică. Cămaşa de soacră, din zona Sibiului, lucrată de mireasă este dovada îndemânării şi talentului acesteia (T 1146). Numai “Junii Braşovului”, obicei specific zonei, readuce în prim plan costumul membrilor unei vechi organizaţii militar-populare, care reprezenta în trecut o modalitate originală de păstrare a unităţii românilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Semnificativ este faptul că la această cămaşă, purtată de vătafi, lucrau 4 femei timp de 4 luni pentru ca produsul finit să fie acoperit cu 40.000 de paiete cântărind în final aproape 10 kg (T 1342).
Costumul popular marchează însă şi caracterele biologice ale individului (sexul şi vârsta). Condiţia diferenţierii stricte se leagă de o întreagă mentalitate privind rolul general al bărbatului şi femeii în colectivitate, subliniat de felul diferit al costumului. Acest rol putea fi transgresat numai la anumite ocazii, cu caracter ritual şi era exprimat prin aşa – numitul travesti, împrejurare pe care o întâlnim de pildă la priveghiul din zona centrală a Moldovei, unde unii bărbaţi se costumau în femei.
Precizăm de asemenea că diferenţa de sex este marcată mai ales prin piesa de bază a costumului – cămaşa.
Pentru femei, în funcţie de zonă, cămaşa poate fi completată de la talie în jos cu una sau 2 piese: catrinţe, fote (fie ele drepte sau creţe) sau oprege. Acestea sunt susţinute cu un brâu ţesut în război sau împletit, cu cordoane metalice sau cu mărgele, montate pe diferite suporturi materiale.
Femeile măritate îşi acoperă capul cu marame, ţesute din borangic, ştergare, ţesute din bumbac sau lână, baticuri cumpărate din prăvălii şi bonete denumite, în funcţie de zonă, cepse sau conciuri. Fetele îşi prind flori în cozi sau se gătesc cu coroniţe, diademe.
Costumul bărbătesc cunoaşte o formă mai simplă şi o componentă mai unitară pe întreg teritoriul ţării. Piesele alcătuitoare sunt: cămaşa (dreaptă, cu “barburi” – clini sub forma literei M – sau cu platcă), pantalonii, brâul, cureaua sau chimirul, pălăria sau căciulile din blană, opincile şi cizmele.
În funcţie de anotimp atât femeile cât şi bărbaţii poartă peste cămăşi pieptare, cojoace şi haine mari de dimie sau de blană.
Acţiunea factorului social este şi ea foarte importantă. Multitudinea obiectelor tezaurizate în această colecţie impune costumul popular şi ca element al culturii materiale, fiind direct influenţat de o serie de factori generali: ocupaţii, anotimp, ocazii, etc.
În colecţiile muzeului se păstrează piese de costum specifice practicării unor ocupaţii. Astfel, păstorii poartă mai ales cojoacele lungi, cu mânecile la fel de supradimensionate (bituşca), după cum tot ei apelează frecvent la glugă. Există cămăşile „păcurăreşti” ale păstorilor din nordul Transilvaniei, înmuiate în zer, pentru ca ţesătura să devină impermeabilă; vânătorii şi plutaşii purtau desagi mari din piele sau din ţesătură de lână, iar în unele zone şi toporişti sau “baltaguri”, necesare în traiul lor singuratic, atât ca unealtă dar şi ca armă de apărare. Tot aşa lucrătorii la pădure foloseau chimire late de piele, pentru susţinerea mijlocului, în timpul eforturilor deosebite.
Au existat şi costume profesionale cu totul specializate cum a fost cel de surugiu, din care s-au păstrat până azi frumoasele ipingele (din sudul României). Există de asemenea un costum de lucru al pescarilor, alcătuit din piese specifice, cum ar fi ciorapii lungi de piele, bluzele impermeabilizate, pelerinele din foi de cort, etc.
Colecţia de costume ţărăneşti numără aproximativ 20 000 de obiecte de patrimoniu, reunind piese reprezentative pentru toate provinciile ţării (Moldova, Muntenia, Dobrogea, Transilvania, Banat şi Oltenia), exemplarele provenind din secolele XIX şi XX. Fondul colecţiei a început să prindă contur în timpul directoratului lui Alexandru Tzigara-Samurcaş şi a fost completat în mare măsură sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu. Astfel, între 1906-1953 se pun bazele colecţiei prin achiziţii şi donaţii (peste 5000 de piese), majoritatea cămăşi, fote, brâie şi mai puţin pieptare, cojoace, încălţăminte, etc. Personalităţi precum Sabina Cantacuzino, Elisa I. Brătianu, Principesa Maria sau colecţionari ca Dimitrie Comşa şi Octavian Roguski au donat muzeului obiecte remarcabile, adevărate opere de artă populară. Primul obiect achiziţionat şi înregistrat de Alexandru Tzigara-Samurcaş a fost o cămaşă femeiască din zona Mehedinţiului, cu delicate ornamente geometrice, ce reflectă măiestria şi gustul pentru frumos al celei ce a creat-o. Atunci când fondul Samurcaş a fost reorganizat după criterii ştiinţifice, această cămaşă a fost înregistrată cu numărul de inventar T 607.
După 1953, la conducerea Muzeului de Artă Populară, lui Alexandru Tzigara-Samurcaş îi va urma binecunoscutul etnolog Tancred Bănăţeanu. În această perioadă activitatea de cercetare şi achiziţii de patrimoniu a cunoscut o dezvoltare intensă. Rezultatul numeroaselor campanii de cercetări a fost achiziţionarea a peste 9000 de piese de port popular, reprezentând aproape toate zonele etnografice. Astfel s-a putut contura costumul în evoluţia sa istorică, varietatea şi răspândirea zonală a acestuia.
Influenţele şi împrumuturile reciproce rezultate din convieţuirea laolaltă cu etnicii minoritari s-au reflectat şi în ansamblul costumului mai mult decât în alte domenii. Astfel, alături de cele mai reprezentative exemplare de costum românesc se remarcă costumele maghiarilor, ale secuilor, saşilor şi şvabilor, ale sârbilor şi craşovenilor, ale bulgarilor, turcilor şi tătarilor, ale ceangăilor, huţulilor şi rutenilor.
O a treia etapă de creştere a colecţiilor începe în anul 1990, când după o absenţă silită, muzeul renaşte sub titulatura actuală.
În prezent colecţia numără peste 20 000 de obiecte. Acestea sunt grupate în două subdiviziuni constituite după tipul de material folosit ca materie primă în realizarea pieselor: colecţia de port subţire (conţine obiecte realizate din in, bumbac, borangic, etc.) şi colecţia de port gros (conţine obiecte realizate din blană, postavuri). Organizate după criterii ştiinţifice acestea includ, din punct de vedere tipologic cămăşi femeieşti şi bărbăteşti, poale femeieşti, pantaloni bărbăteşti, haine din blană şi dimie. De asemenea, se mai întâlnesc piese de vestimentaţie ce acoperă poalele femeieşti - catrinţe, fote, vâlnice, cingători , acoperitori de cap pentru femei şi bărbaţi, podoabe populare şi accesorii din cele mai variate şi încălţăminte-opinci cizme ghete, etc.
Fiecare piesă de costum este în felul ei un unicat. Astfel, piesele realizate din in, în special poalele, sunt în general ornamentate cu broderii, realizate cu acul. Acestea sunt completate cu cele mai diverse forme de acoperitori de poale prinse în talie cu cingători realizate în război (brâie şi bete) sau confecţionate din diferite materiale, precum metal, pânzeturi, pietre semipreţioase (cazul cordoanelor săseşti), mărgele (cordoanele din Bistriţa Năsăud) şi piele (chimirele şi curelele bărbăteşti din Transilvania şi Moldova). Hainele groase, precum sumanele din postav şi cojoacele din blană de oaie sunt ornamentate mai mult cu găitane şi respectiv aplicaţii din piele sau alte materiale, asociate cu broderii. Elementele metalice şi în anumite zone, bucăţile de oglindă, încadrate în piele alcătuiesc o compoziţie ornamentală deosebită, unică în felul său.
Colecţia Obiceiuri
Peste 8000 de piese din patrimoniul muzeului, reprezintă obiectele care alcătuiesc recuzita obiceiurilor din ciclul vieţii sau a celor de peste an.
Meritul de a fi pus bazele acestei colecţii îi revine lui Al. Tzigara-Samurcaş. În acest sens, Samurcaş, dovedind o remarcabilă viziune de ansamblu şi privind în perspectivă evoluţia etnografiei româneşti, a realizat importanţa pentru viitor a ceea ce în perioada de început de secol XX reprezenta „creaţie contemporană ţărănească”. Celor 500 obiecte adunate din teren de Alexandru Tzigara-Samurcaş li se vor adăuga alte 3700, achiziţionate în perioada 1953-1978 sub directoratul lui Tancred Bănăţeanu. Centrul de greutate al colecţiei se mută acum pe obiectele al căror sens nu putea fi descifrat în afara complexului de credinţe şi superstiţii şi în general al mentalităţilor rurale – măşti de obraz sau pentru cap, măşti-costum, ouă încondeiate etc.
În ultimul deceniu, colecţia de Obiceiuri s-a dublat, prin achiziţionarea altor 3400 de piese de patrimoniu ce aveau să completeze tabloul obiceiurilor şi al tradiţiilor satului românesc. Aceasta s-a putut realiza, atât printr-o susţinută activitate de achiziţii în teren, dar şi prin donaţii. Astfel, colecţia de ouă încondeiate donată de familia Maria şi Nicolae Zahacinschi a îmbogăţit cu câteva mii de piese de o valoare considerabilă patrimoniul deja existent.
De altfel, de-a lungul timpului, în această colecţie au intrat importante piese aparţinând unor colecţionari cu nume de rezonanţă: Kalinderu, Balş, Toma Stelian etc., un loc aparte în acest context revenind familiei regale a României.
Cea mai numeroasă categorie de obiecte existentă în colecţia Obiceiuri o reprezintă ouăle încondeiate (peste 4500 de piese), fiind probabil cea mai mare colecţie de acest gen din ţară. Provenind în marea lor majoritate din colecţia adunată şi sistematizată cu multă pasiune şi dăruire de soţii Maria şi Nicolae Zahacinschi aceste obiecte mici şi fragile depun mărturie despre un meşteşug ridicat la rang de artă de către meşteriţele din satele din nordul Moldovei, Transilvania sau Oltenia.
Încărcate de adânci semnificaţii arhaice, ouăle încondeiate, bogat ornamentate fac parte integrantă din simbolistica sărbătorii pascale. Mitologia tradiţională românească ne oferă o multitudine de legende cu privire la momentul apariţiei primului ou vopsit, pe care îl pune în legătură cu sângele lui Iisus Hristos răstignit pe cruce. De asemenea, se cuvine menţionată şi gama variată de superstiţii, credinţe şi obiceiuri întâlnite încă în satele româneşti şi care au în centru oul pascal valorizat cu nenumărate calităţi benefice pentru creştini.
Câteva din cele mai interesante exemplare din colecţie provin din centrele de încondeiere a ouălor din Muntenia: Vişina (Dâmboviţa), Corbi şi Lereşti (Argeş). Acestea se remarcă în primul rând printr-o stilizare ingenioasă a ornamentelor. Regăsim în gama largă a motivelor schiţate cu măiestrie de meşteriţe o seamă de ornamente comune universului rural: Zăluţa, Morişca, Prescura, Grapa, Fierul plugului, Frunza de jugastru, Calea rătăcită, Porcii în coteţ, Cârja ciobanului, Frâul calului, Coarnele berbecului, etc.
Mici capodopere sunt şi ouăle decorate în Oboga - Olt, împodobite mai cu seamă cu motive avimorfe şi zoomorfe într-o paletă cromatică axată pe culori calde, pastelate, asemănătoare cu cele prezente pe faimoasele farfurii şi ulcioare de nuntă modelate în acest centru ceramic: Peştele, Coada de păun, Heruvimul, Cocoşul, Mărgăritarul, Coarnele plugului (acestea sunt în marea lor majoritate opera unor meşteri olari).
Colecţia cuprinde şi numeroase obiecte care alcătuiesc recuzita obiceiurilor din ciclul vieţii sau a celor de peste an. Marea majoritate a pieselor de acest gen sunt măştile de cap sau măştile-costum purtate de personajele care compun alaiurile de mascaţi care colindă în sate în perioada celor douăsprezece zile dintre Crăciun şi Bobotează. Astfel, se cuvin menţionate în primul rând măştile-costum cu valenţe fertilizatoare sau purificatoare: capra (cu variantele sale: cerb, boriţa, turca, brezaia), ursul, căiuţii ş.a.m.d. Acestora li se adaugă obrăzarele şi măştile de cap care au în principal rolul de a susţine jocul celor dintâi: moşul, baba, drac, omul zgârcit, omul hain, ţiganul, popa, femeia afurisită etc. Dând frâu liber imaginaţiei şi creativităţii, talentaţii meşteri populari au conturat astfel din cele mai diverse materiale (piele, hârtie, carton, lemn, blană, materiale textile ş.a.m.d.) o extraordinară galerie de personaje menite a stârni în acelaşi timp teama dar şi amuzamentul privitorilor.
În paralel cu jocurile cu măşti menţionate anterior şi al căror substrat arhaic-păgân este de netăgăduit, în satul tradiţional românesc se desfăşurau de Crăciun îndeosebi, scenete cu caracter religios de genul Irozilor sau Viflaimului, prin care se rememorau evenimentele petrecute la naşterea Mântuitorului. Prin urmare, o serie de costume şi accesorii provenite de la astfel de reprezentaţii, precum şi cele ale colindelor creştine „Steaua" sau „Trei crai de la răsărit”, completează colecţia de Obiceiuri a Muzeului.
Din aceeaşi categorie a elementelor de recuzită existente în patrimoniul colecţiei se evidenţiază prin aspectul lor fastuos, coifurile din pene din Suceava denumite local „ceacuri”. Aceste piese se şi azi de colindătorii care participă la jocul „bungherilor” sau al „jandarmilor” în ajunul Anului Nou. Paleta cromatică a „ceacurilor” (verde, portocaliu, negru) subliniază funcţia simbolică a personajului care o poartă: împărat, ministru, general precum şi rolul îndeplinit de acesta în cadrul obiceiului care prezintă numeroase conotaţii cu caracter social-politic.
În ultimul deceniu patrimoniul colecţiei a sporit semnificativ cu măşti şi costume din alaiul cucilor din localitatea Brăneşti (în apropierea Bucureştiului) mărturii ale unui obicei de primăvară practicat în comunităţile de bulgari de la noi din ţară. Participanţii la joc, “cucii" îmbinau costumele tradiţionale cu măşti - „chipuri” de mare spectaculozitate. Confecţionate din carton şi împodobite cu o mulţime de podoabe confecţionate din mărgele, oglinzi, hârtie sau blăniţă de iepure, unele dintre aceste „chipuri ” puteau atinge dimensiuni impresionante (peste 1m înălţime). Conform tradiţiei, tinerii necăsătoriţi costumaţi în „Cuci” sau făcând parte din alaiul acestora participau în prima zi de după Lăsata Secului la o serie de acţiuni (uneori destul de agresive), menite să purifice spaţiul şi să asigure sănătatea consătenilor.
Tot în prima săptămână a Postului Paştelui se petrecea şi obiceiul practicat de către maghiarii şi germanii din Transilvania şi Banat – “Fărşang”. În acest context a fost achiziţionată pentru muzeu o mască specială realizată din scoarţă de cireş, utilizată cu scopuri augurale, purtată de colindători pe cap.
În aceeaşi categorie a obiceiurilor menite a invoca fertilitatea şi a asigura astfel rod bogat ogoarelor se înscrie şi “Nunta Cornilor” practicată în Banat în perioada premergătoare Paştelui. În colecţia Muzeului se află toată gama de măşti ce alcătuiesc un alai simbolic de nuntă a cornilor. Dovedind multă ingeniozitate şi un real talent artistic meşterul popular a creat (utilizând cele mai diverse materiale) o galerie de personaje specifică unui astfel de eveniment: mire, mireasă, naş, socru mare, încornorat ş.a.m.d.
O trăsătură comună a obiceiurilor cu măşti amintite este, în zilele noastre, golirea de conţinutul lor magico-ritual şi tendinţa accentuării caracterului lor ludic, de spectacol.
Evocăm în acest sens jocul funerar încărcat de adânci semnificaţii arhaice desfăşurat mai cu seamă în prima jumătate a secolului trecut, în localitatea vrânceană Nereju. În forma sa iniţială, acest obicei consta într-un dans efectuat noaptea, la priveghiul celor răposaţi, de către personaje mascate în moşi, babe, draci, etc. Aceste măşti erau confecţionate din lemn sau piele de capră de meşteri locali. Ele aveau rolul de a conferi purtătorilor o altă identitate: spiritele strămoşilor defunctului sosite pentru a-l sprijini şi îndruma în momentele dificile ale trecerii în lumea de dincolo. Dansul funebru, desfăşurat cu acest prilej, brutal şi primitiv era astfel perfect asociat cu măşti de o mare expresivitate (unele dintre ele de-a dreptul înfricoşătoare). Jocul ca atare nu mai supravieţuieşte în zilele noastre decât sub forma unui dans, „Chiperul”. Doar o parte din măştile care alcătuiau alaiul au fost preluate în ultimele decenii de cetele de colindători („canarale”), ce străbat localitatea în ajunul Anului Nou fiind integrate în jocul ursului şi al caprei.
Pe cât de diferit apare la prima vedere pe atât este de unitar, dacă luăm în consideraţie simplitatea structurală a croiului pieselor componente, concentrarea şi circumscrierea motivelor în spaţii ornamentale, dispuse în baza unor principii tradiţionale, care respectă cu stricteţe stilul compoziţional, echilibrul şi raportul cromatic.
În general, costumul popular are ca piesă de bază cămaşa albă. Din copilărie până la moarte, cămaşa îl însoţeşte pe ţăran la muncile câmpului, la sărbători, la nuntă. Ea îndeplineşte, de asemenea rolul de marcă socială în cadrul societăţii rurale, fiind purtată de personalităţile satului (amintim aici cămaşa de preoteasă din Oltenia - T 121). Există însă şi o cămaşă a duminicilor, a sărbătorilor de peste an, a nunţilor şi a botezurilor, a datinilor şi a obiceiurilor, cămaşa mortului (cămaşa-horbotă a momentelor îndurerate), cămaşa fecioriei şi a văduviei, cămaşa Crăciunului şi a Paştilor. Legată de un străvechi rit agrar (“Sânzienele”), cămaşa de Drăgaică este cea mai frumoasă dintre cămăşile de zestre ale celei mai mândre şi harnice fete, aleasă Drăgaică. Cămaşa de soacră, din zona Sibiului, lucrată de mireasă este dovada îndemânării şi talentului acesteia (T 1146). Numai “Junii Braşovului”, obicei specific zonei, readuce în prim plan costumul membrilor unei vechi organizaţii militar-populare, care reprezenta în trecut o modalitate originală de păstrare a unităţii românilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Semnificativ este faptul că la această cămaşă, purtată de vătafi, lucrau 4 femei timp de 4 luni pentru ca produsul finit să fie acoperit cu 40.000 de paiete cântărind în final aproape 10 kg (T 1342).
Costumul popular marchează însă şi caracterele biologice ale individului (sexul şi vârsta). Condiţia diferenţierii stricte se leagă de o întreagă mentalitate privind rolul general al bărbatului şi femeii în colectivitate, subliniat de felul diferit al costumului. Acest rol putea fi transgresat numai la anumite ocazii, cu caracter ritual şi era exprimat prin aşa – numitul travesti, împrejurare pe care o întâlnim de pildă la priveghiul din zona centrală a Moldovei, unde unii bărbaţi se costumau în femei.
Precizăm de asemenea că diferenţa de sex este marcată mai ales prin piesa de bază a costumului – cămaşa.
Pentru femei, în funcţie de zonă, cămaşa poate fi completată de la talie în jos cu una sau 2 piese: catrinţe, fote (fie ele drepte sau creţe) sau oprege. Acestea sunt susţinute cu un brâu ţesut în război sau împletit, cu cordoane metalice sau cu mărgele, montate pe diferite suporturi materiale.
Femeile măritate îşi acoperă capul cu marame, ţesute din borangic, ştergare, ţesute din bumbac sau lână, baticuri cumpărate din prăvălii şi bonete denumite, în funcţie de zonă, cepse sau conciuri. Fetele îşi prind flori în cozi sau se gătesc cu coroniţe, diademe.
Costumul bărbătesc cunoaşte o formă mai simplă şi o componentă mai unitară pe întreg teritoriul ţării. Piesele alcătuitoare sunt: cămaşa (dreaptă, cu “barburi” – clini sub forma literei M – sau cu platcă), pantalonii, brâul, cureaua sau chimirul, pălăria sau căciulile din blană, opincile şi cizmele.
În funcţie de anotimp atât femeile cât şi bărbaţii poartă peste cămăşi pieptare, cojoace şi haine mari de dimie sau de blană.
Acţiunea factorului social este şi ea foarte importantă. Multitudinea obiectelor tezaurizate în această colecţie impune costumul popular şi ca element al culturii materiale, fiind direct influenţat de o serie de factori generali: ocupaţii, anotimp, ocazii, etc.
În colecţiile muzeului se păstrează piese de costum specifice practicării unor ocupaţii. Astfel, păstorii poartă mai ales cojoacele lungi, cu mânecile la fel de supradimensionate (bituşca), după cum tot ei apelează frecvent la glugă. Există cămăşile „păcurăreşti” ale păstorilor din nordul Transilvaniei, înmuiate în zer, pentru ca ţesătura să devină impermeabilă; vânătorii şi plutaşii purtau desagi mari din piele sau din ţesătură de lână, iar în unele zone şi toporişti sau “baltaguri”, necesare în traiul lor singuratic, atât ca unealtă dar şi ca armă de apărare. Tot aşa lucrătorii la pădure foloseau chimire late de piele, pentru susţinerea mijlocului, în timpul eforturilor deosebite.
Au existat şi costume profesionale cu totul specializate cum a fost cel de surugiu, din care s-au păstrat până azi frumoasele ipingele (din sudul României). Există de asemenea un costum de lucru al pescarilor, alcătuit din piese specifice, cum ar fi ciorapii lungi de piele, bluzele impermeabilizate, pelerinele din foi de cort, etc.
Colecţia de costume ţărăneşti numără aproximativ 20 000 de obiecte de patrimoniu, reunind piese reprezentative pentru toate provinciile ţării (Moldova, Muntenia, Dobrogea, Transilvania, Banat şi Oltenia), exemplarele provenind din secolele XIX şi XX. Fondul colecţiei a început să prindă contur în timpul directoratului lui Alexandru Tzigara-Samurcaş şi a fost completat în mare măsură sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu. Astfel, între 1906-1953 se pun bazele colecţiei prin achiziţii şi donaţii (peste 5000 de piese), majoritatea cămăşi, fote, brâie şi mai puţin pieptare, cojoace, încălţăminte, etc. Personalităţi precum Sabina Cantacuzino, Elisa I. Brătianu, Principesa Maria sau colecţionari ca Dimitrie Comşa şi Octavian Roguski au donat muzeului obiecte remarcabile, adevărate opere de artă populară. Primul obiect achiziţionat şi înregistrat de Alexandru Tzigara-Samurcaş a fost o cămaşă femeiască din zona Mehedinţiului, cu delicate ornamente geometrice, ce reflectă măiestria şi gustul pentru frumos al celei ce a creat-o. Atunci când fondul Samurcaş a fost reorganizat după criterii ştiinţifice, această cămaşă a fost înregistrată cu numărul de inventar T 607.
După 1953, la conducerea Muzeului de Artă Populară, lui Alexandru Tzigara-Samurcaş îi va urma binecunoscutul etnolog Tancred Bănăţeanu. În această perioadă activitatea de cercetare şi achiziţii de patrimoniu a cunoscut o dezvoltare intensă. Rezultatul numeroaselor campanii de cercetări a fost achiziţionarea a peste 9000 de piese de port popular, reprezentând aproape toate zonele etnografice. Astfel s-a putut contura costumul în evoluţia sa istorică, varietatea şi răspândirea zonală a acestuia.
Influenţele şi împrumuturile reciproce rezultate din convieţuirea laolaltă cu etnicii minoritari s-au reflectat şi în ansamblul costumului mai mult decât în alte domenii. Astfel, alături de cele mai reprezentative exemplare de costum românesc se remarcă costumele maghiarilor, ale secuilor, saşilor şi şvabilor, ale sârbilor şi craşovenilor, ale bulgarilor, turcilor şi tătarilor, ale ceangăilor, huţulilor şi rutenilor.
O a treia etapă de creştere a colecţiilor începe în anul 1990, când după o absenţă silită, muzeul renaşte sub titulatura actuală.
În prezent colecţia numără peste 20 000 de obiecte. Acestea sunt grupate în două subdiviziuni constituite după tipul de material folosit ca materie primă în realizarea pieselor: colecţia de port subţire (conţine obiecte realizate din in, bumbac, borangic, etc.) şi colecţia de port gros (conţine obiecte realizate din blană, postavuri). Organizate după criterii ştiinţifice acestea includ, din punct de vedere tipologic cămăşi femeieşti şi bărbăteşti, poale femeieşti, pantaloni bărbăteşti, haine din blană şi dimie. De asemenea, se mai întâlnesc piese de vestimentaţie ce acoperă poalele femeieşti - catrinţe, fote, vâlnice, cingători , acoperitori de cap pentru femei şi bărbaţi, podoabe populare şi accesorii din cele mai variate şi încălţăminte-opinci cizme ghete, etc.
Fiecare piesă de costum este în felul ei un unicat. Astfel, piesele realizate din in, în special poalele, sunt în general ornamentate cu broderii, realizate cu acul. Acestea sunt completate cu cele mai diverse forme de acoperitori de poale prinse în talie cu cingători realizate în război (brâie şi bete) sau confecţionate din diferite materiale, precum metal, pânzeturi, pietre semipreţioase (cazul cordoanelor săseşti), mărgele (cordoanele din Bistriţa Năsăud) şi piele (chimirele şi curelele bărbăteşti din Transilvania şi Moldova). Hainele groase, precum sumanele din postav şi cojoacele din blană de oaie sunt ornamentate mai mult cu găitane şi respectiv aplicaţii din piele sau alte materiale, asociate cu broderii. Elementele metalice şi în anumite zone, bucăţile de oglindă, încadrate în piele alcătuiesc o compoziţie ornamentală deosebită, unică în felul său.
Colecţia Obiceiuri
Peste 8000 de piese din patrimoniul muzeului, reprezintă obiectele care alcătuiesc recuzita obiceiurilor din ciclul vieţii sau a celor de peste an.
Meritul de a fi pus bazele acestei colecţii îi revine lui Al. Tzigara-Samurcaş. În acest sens, Samurcaş, dovedind o remarcabilă viziune de ansamblu şi privind în perspectivă evoluţia etnografiei româneşti, a realizat importanţa pentru viitor a ceea ce în perioada de început de secol XX reprezenta „creaţie contemporană ţărănească”. Celor 500 obiecte adunate din teren de Alexandru Tzigara-Samurcaş li se vor adăuga alte 3700, achiziţionate în perioada 1953-1978 sub directoratul lui Tancred Bănăţeanu. Centrul de greutate al colecţiei se mută acum pe obiectele al căror sens nu putea fi descifrat în afara complexului de credinţe şi superstiţii şi în general al mentalităţilor rurale – măşti de obraz sau pentru cap, măşti-costum, ouă încondeiate etc.
În ultimul deceniu, colecţia de Obiceiuri s-a dublat, prin achiziţionarea altor 3400 de piese de patrimoniu ce aveau să completeze tabloul obiceiurilor şi al tradiţiilor satului românesc. Aceasta s-a putut realiza, atât printr-o susţinută activitate de achiziţii în teren, dar şi prin donaţii. Astfel, colecţia de ouă încondeiate donată de familia Maria şi Nicolae Zahacinschi a îmbogăţit cu câteva mii de piese de o valoare considerabilă patrimoniul deja existent.
De altfel, de-a lungul timpului, în această colecţie au intrat importante piese aparţinând unor colecţionari cu nume de rezonanţă: Kalinderu, Balş, Toma Stelian etc., un loc aparte în acest context revenind familiei regale a României.
Cea mai numeroasă categorie de obiecte existentă în colecţia Obiceiuri o reprezintă ouăle încondeiate (peste 4500 de piese), fiind probabil cea mai mare colecţie de acest gen din ţară. Provenind în marea lor majoritate din colecţia adunată şi sistematizată cu multă pasiune şi dăruire de soţii Maria şi Nicolae Zahacinschi aceste obiecte mici şi fragile depun mărturie despre un meşteşug ridicat la rang de artă de către meşteriţele din satele din nordul Moldovei, Transilvania sau Oltenia.
Încărcate de adânci semnificaţii arhaice, ouăle încondeiate, bogat ornamentate fac parte integrantă din simbolistica sărbătorii pascale. Mitologia tradiţională românească ne oferă o multitudine de legende cu privire la momentul apariţiei primului ou vopsit, pe care îl pune în legătură cu sângele lui Iisus Hristos răstignit pe cruce. De asemenea, se cuvine menţionată şi gama variată de superstiţii, credinţe şi obiceiuri întâlnite încă în satele româneşti şi care au în centru oul pascal valorizat cu nenumărate calităţi benefice pentru creştini.
Câteva din cele mai interesante exemplare din colecţie provin din centrele de încondeiere a ouălor din Muntenia: Vişina (Dâmboviţa), Corbi şi Lereşti (Argeş). Acestea se remarcă în primul rând printr-o stilizare ingenioasă a ornamentelor. Regăsim în gama largă a motivelor schiţate cu măiestrie de meşteriţe o seamă de ornamente comune universului rural: Zăluţa, Morişca, Prescura, Grapa, Fierul plugului, Frunza de jugastru, Calea rătăcită, Porcii în coteţ, Cârja ciobanului, Frâul calului, Coarnele berbecului, etc.
Mici capodopere sunt şi ouăle decorate în Oboga - Olt, împodobite mai cu seamă cu motive avimorfe şi zoomorfe într-o paletă cromatică axată pe culori calde, pastelate, asemănătoare cu cele prezente pe faimoasele farfurii şi ulcioare de nuntă modelate în acest centru ceramic: Peştele, Coada de păun, Heruvimul, Cocoşul, Mărgăritarul, Coarnele plugului (acestea sunt în marea lor majoritate opera unor meşteri olari).
Colecţia cuprinde şi numeroase obiecte care alcătuiesc recuzita obiceiurilor din ciclul vieţii sau a celor de peste an. Marea majoritate a pieselor de acest gen sunt măştile de cap sau măştile-costum purtate de personajele care compun alaiurile de mascaţi care colindă în sate în perioada celor douăsprezece zile dintre Crăciun şi Bobotează. Astfel, se cuvin menţionate în primul rând măştile-costum cu valenţe fertilizatoare sau purificatoare: capra (cu variantele sale: cerb, boriţa, turca, brezaia), ursul, căiuţii ş.a.m.d. Acestora li se adaugă obrăzarele şi măştile de cap care au în principal rolul de a susţine jocul celor dintâi: moşul, baba, drac, omul zgârcit, omul hain, ţiganul, popa, femeia afurisită etc. Dând frâu liber imaginaţiei şi creativităţii, talentaţii meşteri populari au conturat astfel din cele mai diverse materiale (piele, hârtie, carton, lemn, blană, materiale textile ş.a.m.d.) o extraordinară galerie de personaje menite a stârni în acelaşi timp teama dar şi amuzamentul privitorilor.
În paralel cu jocurile cu măşti menţionate anterior şi al căror substrat arhaic-păgân este de netăgăduit, în satul tradiţional românesc se desfăşurau de Crăciun îndeosebi, scenete cu caracter religios de genul Irozilor sau Viflaimului, prin care se rememorau evenimentele petrecute la naşterea Mântuitorului. Prin urmare, o serie de costume şi accesorii provenite de la astfel de reprezentaţii, precum şi cele ale colindelor creştine „Steaua" sau „Trei crai de la răsărit”, completează colecţia de Obiceiuri a Muzeului.
Din aceeaşi categorie a elementelor de recuzită existente în patrimoniul colecţiei se evidenţiază prin aspectul lor fastuos, coifurile din pene din Suceava denumite local „ceacuri”. Aceste piese se şi azi de colindătorii care participă la jocul „bungherilor” sau al „jandarmilor” în ajunul Anului Nou. Paleta cromatică a „ceacurilor” (verde, portocaliu, negru) subliniază funcţia simbolică a personajului care o poartă: împărat, ministru, general precum şi rolul îndeplinit de acesta în cadrul obiceiului care prezintă numeroase conotaţii cu caracter social-politic.
În ultimul deceniu patrimoniul colecţiei a sporit semnificativ cu măşti şi costume din alaiul cucilor din localitatea Brăneşti (în apropierea Bucureştiului) mărturii ale unui obicei de primăvară practicat în comunităţile de bulgari de la noi din ţară. Participanţii la joc, “cucii" îmbinau costumele tradiţionale cu măşti - „chipuri” de mare spectaculozitate. Confecţionate din carton şi împodobite cu o mulţime de podoabe confecţionate din mărgele, oglinzi, hârtie sau blăniţă de iepure, unele dintre aceste „chipuri ” puteau atinge dimensiuni impresionante (peste 1m înălţime). Conform tradiţiei, tinerii necăsătoriţi costumaţi în „Cuci” sau făcând parte din alaiul acestora participau în prima zi de după Lăsata Secului la o serie de acţiuni (uneori destul de agresive), menite să purifice spaţiul şi să asigure sănătatea consătenilor.
Tot în prima săptămână a Postului Paştelui se petrecea şi obiceiul practicat de către maghiarii şi germanii din Transilvania şi Banat – “Fărşang”. În acest context a fost achiziţionată pentru muzeu o mască specială realizată din scoarţă de cireş, utilizată cu scopuri augurale, purtată de colindători pe cap.
În aceeaşi categorie a obiceiurilor menite a invoca fertilitatea şi a asigura astfel rod bogat ogoarelor se înscrie şi “Nunta Cornilor” practicată în Banat în perioada premergătoare Paştelui. În colecţia Muzeului se află toată gama de măşti ce alcătuiesc un alai simbolic de nuntă a cornilor. Dovedind multă ingeniozitate şi un real talent artistic meşterul popular a creat (utilizând cele mai diverse materiale) o galerie de personaje specifică unui astfel de eveniment: mire, mireasă, naş, socru mare, încornorat ş.a.m.d.
O trăsătură comună a obiceiurilor cu măşti amintite este, în zilele noastre, golirea de conţinutul lor magico-ritual şi tendinţa accentuării caracterului lor ludic, de spectacol.
Evocăm în acest sens jocul funerar încărcat de adânci semnificaţii arhaice desfăşurat mai cu seamă în prima jumătate a secolului trecut, în localitatea vrânceană Nereju. În forma sa iniţială, acest obicei consta într-un dans efectuat noaptea, la priveghiul celor răposaţi, de către personaje mascate în moşi, babe, draci, etc. Aceste măşti erau confecţionate din lemn sau piele de capră de meşteri locali. Ele aveau rolul de a conferi purtătorilor o altă identitate: spiritele strămoşilor defunctului sosite pentru a-l sprijini şi îndruma în momentele dificile ale trecerii în lumea de dincolo. Dansul funebru, desfăşurat cu acest prilej, brutal şi primitiv era astfel perfect asociat cu măşti de o mare expresivitate (unele dintre ele de-a dreptul înfricoşătoare). Jocul ca atare nu mai supravieţuieşte în zilele noastre decât sub forma unui dans, „Chiperul”. Doar o parte din măştile care alcătuiau alaiul au fost preluate în ultimele decenii de cetele de colindători („canarale”), ce străbat localitatea în ajunul Anului Nou fiind integrate în jocul ursului şi al caprei.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
