Catre Tur Virtual
EMYA

Proiectul, plasat sub auspiciile Consiliului Europei, a demarat în 1973 şi primele premii au fost decernate cu ocazia unei ceremonii din palatul Rohan de la Strasburg, în anul care a urmat.

De la început, candidaţii trebuiau să fie muzee noi sau muzee supuse EMYA unei reorganizări totale sau unor extensii considerabile care să le permită asimilarea la condiţia unui nou muzeu. Principalul obiectiv a fost întotdeauna descoperirea şi mediatizarea noilor idei din muzeele europene, Europa fiind definită în acest context ca o Europa a Consiliului Europei şi nu cea restrânsa a Comunităţii europene.
Membrii unui juriu internaţional, compus din 13 persoane, îşi pun în joc timpul şi experienţa fără să pretindă niciun fel de retribuţie, cu excepţia cheltuielilor de deplasare care revin muzeului-candidat.

Candidatii sunt evaluaţi după următoarele criterii:
# Colecţiile. Sunt ele semnificative sau interesante?
# Expoziţiile şi discursul acestora. Sunt ele originale şi eficace?
# Serviciile făcute publicului. Cofetăria, restaurantul, standul, parchingul, toaletele. Sunt ele bine concepute şi eficace?
# Ambianţa. Muzeul este cald şi primitor sau îngheţat şi aseptic?
# Gestiunea. Este muzeul bine gestionat?
# Personalul. Relaţiile dintre membrii personalului par bune? Detectează vizitatorul elementele caracteristice unui "razboi civil"?
# Publicaţiile. Ce fel de publicaţii produce muzeul?
# Promovarea şi comunicarea. Sunt ele adaptate şi bine organizate?
# Animatorii. Are muzeul programe ambiţioase?

De la crearea premiului am avut 587 de candidaţi. Cele şase ţări care au furnizat cei mai numeroşi concurenţi sunt: Germania (79), Franţa (65), Anglia (61), Elveţia (57), Olanda (38), Suedia (38).

Daca notăm cu 10 puncte marele premiu şi cu 8 puncte pe cel al Consiliului Europei, iar fiecare menţiune specială cu 5 puncte, ţările aflate în fruntea clasamentului, dupa numarul de puncte, sunt, în ordine, următoarele: Anglia (108), Olanda (98), Germania (96), Franţa (95), Elveţia (65), Suedia (63).

În 1996, premiul a fost acordat pentru prima oară unui muzeu aparţinând unei ţări din estul Europei, Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, ocazie cu care Majestatea Sa Regina Fabiola a înmânat directorului Horia Bernea, trofeul EMYA, statueta The Egg a sculptorului Henry Moore.

În discursul său, Preşedintele Trustului EMYA, domnul Kenneth Hudson, spune:

"Colegii mei şi cu mine avem certitudinea ca Marele Premiu de anul acesta trebuie să revină Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti. Minunatele colecţii de obiecte sunt prezentate şi interpretate cu o maiestrie şi imaginaţie exceptionale, într-un stil propriu, cu impact puternic asupra vizitatorului. Directorul muzeului este iubit şi respectat de colegi, iar formaţia sa de artist l-a ajutat să creeze un muzeu care depăşeşte nivelul tradiţional de prezentare şi care crează un întreg cu mult mai important decât suma părţilor. Horia Bernea este un om excepţional şi suntem siguri ca lumea muzeelor europene va mai auzi multe despre el în viitor. El, ca şi muzeul său, este destinat să exercite o influenţă internaţională."


Alte premii:

* Premiul Margareta Sterian pentru cea mai bună expoziţie a anului (ediţiile 1993, 2001 şi 2003)
* "Premiul ospitalităţii" (desemnat de Ministerul Turismului) în 1995
* Premiile Patrimoniului Cultural Natţional (Premiul Naţional pentru Muzeografie "Horia Bernea" - pentru expoziţia Munca. Focul-Apa-Vântul- 2002, Premiul ,,Vasile Dragut'' - 2002, Premiul ,,Al.Tzigara-Samurcas'' - 2003)
* Premiul Comitetului Naţional ICOM - pentru expoziţia Cahle în 2002
* Premiul Multimedia pentru seria de CD-uri ,,Ochi în Ochi'' în 2002
* Premiul Multimedia pentru ,,Chioşcul Info'' în 2003
* Premiul „Mihai Băcescu” pentru patrimoniu, obţinut în 2004 pentru proiectul de promovare a patrimoniului cultural intitulat Ţinuturile României – Ţara Haţegului, rod al parteneriatului dintre Centrul GeoMedia, Muzeul Ţăranului Român, Muzeul de Geologie şi Muzeul ,,Grigore Antipa''
* Menţiune acordată de Comitetul Naţional Român ICOM în 2005 pentru concepţie tematică doamnei dr. Georgeta Rosu şi doamnei Danièle Malis, autoarele concepţiei tematice a expoziţiei Icoane. Abstractiuni spirituale , vernisata la 17 septembrie 2005, la Chateau – Musée Edgar Mèlik, din Cabriés, Franţa, pentru promovarea exemplară a valorilor culturale româneşti în strainatate.

Măştile cenuşii

Irina Nicolau




Cine este curios şi vrea să ştie ce este masca, să citească o singură carte. Cum citeşti mai multe, te încurci. Ca în multe alte cazuri, sub aceeaşi pălărie sunt îndesate lucruri diferite, am ajuns să numim mască orice obiect care se aplică pe obraz: mască de gaz, mască medicală, mască pentru ten gras… Uneori obrazul iese complet din discuţie, zicem, ăla este un prefăcut, purtările lui sunt o mască. Alteori ies din discuţie şi obrajii şi purtările, auzim, prăvălia cutăruia merge prost dar nu se sinchiseşte, pentru el este o mască.
Masca ascunde. Te ascunzi de bună voie sau te ascund alţii cu forţa. Pentru al doilea caz am în vedere masca de fier pe care este obligat s-o poarte personajul din filmul cu acelaşi nume, dar şi pe cele purtate de către noi toţi timp de patruzeci şi cinci de ani. Insistenţa cu care s-a vorbit în toată această vreme despre demascare mă face să cred că agenţii demascatori ştiau că trăiesc într-o lume de mascaţi. Gândeau aşa pentru că măcar o parte dintre ei aveau conştiinţa propriei lor duplicităţi şi pentru că măcar o parte dintre ei îşi dădeau seama că puterea pe care o slujesc obligă pe oameni să poarte o mască, să-şi ascundă adevărata identitate (etnică, socială, culturală) după un paravan gri.
Îmi vine şi acum să râd-plâng când îmi aduc aminte cum, în 1972, m-am mascat ca să-l conving pe ofiţerul de la paşapoarte că sunt o fată simplă de la ţară care, după ce stă o lună în Grecia, se întoarce. Porneam cu handicapul de-a nu fi măritată, de-a nu avea copii, casă proprietate personală sau maşină, în viziunea celor din strada Nicolae Iorga eram o frunză în vânt, gata să trădeze şi să emigreze, nefiind legată prin nimic de ţară. Mi se refuzase deja paşaportul de două ori. Eram turbată. Doream „să ies“. În dimineaţa zilei de audienţă am stat în faţa oglinzii trei ore. Mai întâi nu m-am fardat. Fardul este şi el o mască pe care am înlăturat-o adoptând ceea ce era pentru mine masca obrazului nud. Mi-am pieptănat părul peste cap, l-am uns cu cremă să stea lipit pe spate şi mi-am pus o bentiţă albă, nici prea lată, nici prea îngustă, în genul acelora pe care le pretindeau directoarele îndrăcite prin şcoli. Pe urmă mi-am pus o fustă plisată de tergal gri, demodată şi lălâie, o bluză de poplin albă cu guler mic şi meschin iar în picioare am încălţat o pereche de tenişi modeşti, spălaţi de câteva ori şi cu şireturile destrămate. M-am dus la audienţă aşa. Era ceva în ţinuta mea care l-a făcut pe ofiţer să simtă că nu e în regulă. Era mic şi semăna cu Birlic. M-a privit şi pe urmă a început să-mi răsfoiască dosarul. La un moment dat, Birlic a ridicat ochii din foi şi a exclamat, ahaaa, macedoneancă, legionari, cu cuţitul la brâu… Nu mai fusesem în nici o audienţă. Venisem decisă să vorbesc cât mai puţin, dar m-a luat gura pe dinainte şi am început să mă răţoiesc la el. I-am spus că macedonenii n-au fost mai legionari decât alţi români, că lor li s-a dus buhul, ceea ce este cu totul altceva, şi că la noi în familie cuţitele sunt de două generaţii păstrate în sertarul de la bucătărie, dar că bunicul l-a purtat la brâu cum îl purta toată lumea, adică aşa cum l-a purtat, probabil, şi bunicul lui. Nu-mi dau seama pentru ce nu s-a enervat şi a continuat, dumneata ai văzut tot ce merita să fie văzut în România? Nu, i-am răspuns, dar eu vreau să văd Acropola şi n-are rost să o caut aici. Ştiam că pierdusem paşaportul şi nu-mi mai păsa. Ce garanţii poţi să-mi dai că te întorci? Nici una! La un moment dat mi s-a părut că vorbim aproape ca nişte oameni normali. Îmi venea să-mi scot bentiţa de pe cap. Oricum, simţeam că nu-mi trebuie o Acropole obţinută la preţul ăsta. Veţi primi răspunsul nostru, mi-a zis. Am ieşit. Până la urmă am plecat în Grecia.
Povestea mea nu urmăreşte să umanizeze figura ofiţerului de la paşapoarte. Nimeni nu este perfect şi tembelismul meu, probabil, l-a contaminat. Cred că nu se lăsa contaminat prea des pentru că, dacă ar fi făcut-o, zbura de nu se vedea. Prin povestea mea am încercat să arăt cât de apăsătoare erau măştile cenuşii. Presupun că, uneori, oboseau şi ei să le poarte. Pe mine pur şi simplu mă sufocau. Când am fost obligaţi să ne cumpărăm la servici măşti de gaze, cu plata în rate, ca să râdem, ni le-am pus pe faţă. Mi-amintesc că mi-am smuls-o imediat cu gândul că mai bine mor de gaz. Nu toţi erau la fel de nestăpâniţi.
Purtate timp de două generaţii, măştile gri au produs omul de tip nou. El este de două feluri: vânătorul şi vânatul. Masca vânătorului îl face să pară bun chiar şi în clipa când apasă pe trăgaci. Masca vânatului înfăţişează un ins nevinovat şi obedient indiferent ce se petrece în sufletul său. Omul care nu voia să aibă belele încerca să adopte una dintre cele două măşti gri. Ce mă surprinde este faptul că acum, de când cu libertatea, o mulţime de oameni ţin cu dinţii de măştile vechi. Purtate timp de două generaţii, unora le-a intrat masca în faţă. Şi, de bine de rău, acum ar avea alternative, rolurile s-au diversificat, poţi să fii dizident, opozant, neutru, poţi să te maschezi cât vrei de colorat… În ce mă priveşte, în relaţia inevitabilă cu măştile omeneşti, încerc să exprim cât mai limpede gândul, sunt contra voastră, domnilor!





înapoi la pagina principală