Colecţia de artă religioasă grupează obiecte de artă religioasă, precum icoane pe sticlă, icoane pe lemn, odoare bisericeşti, xilogravuri, cruci şi pristolnice.
Meşteşugul pictării icoanelor pe sticlă, în România a apărut şi s-a dezvoltat ca meşteşug specializat, practicat în centre de iconari răspândite în toată Transilvania, dar şi în Moldova.
Problema zugrăvirii icoanelor pe sticlă nu poate fi elucidată independent de dezvoltarea acestui meşteşug în alte ţări. În aproape toate ţinuturile muntoase ale Europei Centrale (Alsacia, Bavaria, Elveţia, Tirol, Austria de Sus, Boemia, Moravia, Slovacia) este întâlnită arta picturii pe sticlă.
La noi, acest fenomen a luat un caracter de legendă, ale cărui origini au legătură cu un miracol de la sfârşitul sec. al XVII-lea petrecut la Mânăstirea Nicula, din apropierea oraşului Gherla, jud. Cluj.
Se spune că în 1699 o icoană a Sfintei Marii ar fi lăcrămat. Apoi ţăranii şi-au dorit să aibă şi ei copii ale acestei icoane şi le-au creat ei înşişi.
Trebuie totuşi menţionat că răspândirea picturii pe sticlă în Transilvania nu se datorează atât tehnicii specifice ce are la bază copierea unui singur model, ci mai ales condiţiilor social-culturale din Ardeal, la acea epocă. După includerea Transilvaniei în 1699 în Imperiul Austro-Ungar, dezvoltarea culturală a poporului român s-a raportat la circulaţia unor forme de artă şi cultură proprii Europei Centrale, modelată totuşi într-un spirit propriu naţional, ce exprimă mentalitatea şi sensibilitatea satului tradiţional român. Întrebuinţate iniţial ca imagini religioase, icoanele pe sticlă devin, spre sfârşitul sec. XVIII, elemente de decor al interioarelor ţărăneşti.
Simţul decorativ înnăscut al ţăranului român se manifestă prin folosirea unei suprafeţe geometrice pentru o anumită temă. O particularitate a icoanei româneşti pe sticlă o constituie motivele florale şi geometrice ale decoraţiei. Un alt element specific al icoanelor româneşti îl reprezintă simetria compoziţiilor decorative, în sensul unui echilibru în raport cu centrul.
Figurile sfinţilor şi vestimentaţia acestora se face de obicei prin suprafeţe mari, umplute de culoare.
Icoanele zugrăvite de meşterii din Transilvania reprezintă sfinţi obişnuiţi în casa ţăranului, realizaţi într-o manieră proprie ce reflectă profunzimea sufletului acestora. Este impresionantă varietatea chipurilor, expresie a iconografiei ortodoxe, cu diferenţe de la un centru la altul, de la o şcoală la alta.
Gama tematică varia în funcţie de centru, repetând până la saturaţie anumite chipuri lucrate după şablon (numit la Nicula „tipar” sau „izvod” în Şcheii Braşovului); în acelaşi timp erau prezentate şi aspecte originale atât ca subiect, cât şi ca mod de abordare al acestuia. Un astfel de exemplu îl constituie izvoadele lui Matei Ţîmforea din Cîrţişoara, în care apar elemente locale întâlnite în viaţa de zi cu zi a lumii satului: oameni în costume populare, căruţe de tip ţărănesc ardelean, mori de apă, case, animale trăgând la plug, femei torcând, copii în leagăn, etc. Aceste componente sunt întotdeauna transpuse în plan secundar faţă de tema principală. De asemenea, meşterii iconari introduc în structura compoziţiei elemente precum, reprezentanţi ai puterii, incluşi în lumea Iadului ca personaje damnate, scene de familie (Maica Domnului alăptându-L pe Iisus – R 985). Elemente florale sau fundalul cu cer înstelat, ca şi chenarele dau o notă proprie unor centre sau lucrări ale unor meşteri cunoscuţi.
Principalele centre de iconari cunoscute şi reprezentate în colecţia muzeului sunt cele de la Nicula, (Cluj), Laz şi Lancrăm (Alba), Şcheii Braşovului (Braşov), Sibiu şi Făgăraş.
Meşterii iconari erau în general „zugravi de biserici de ţară” sau „popi” (călugări). Sunt cunoscute însă şi numeroasele cazuri ale mirenilor grupaţi în echipe sau pe familii.
Numele multor artişti iconari s-a pierdut în neantul vremurilor, arta lor rămânând anonimă, dedicată doar lui Dumnezeu. Există însă şi iconari ce încep să-şi asume creaţia, semnându-şi şi datându-şi lucrările. Astfel de nume, precum Savu Moga sau Matei Ţâmforea dăinuiesc înregistrate în panteonul marilor creatori, rămânând vii în conştiinţa urmaşilor prin opera lor, conservată în cea mai mare parte în muzee sau biserici.
Icoanele din Şcheii Braşovului sunt în genere datate şi semnate, cea mai veche cunoscută fiind cea a „Maicii Domnului cu Pruncul”, zugrăvită în 1780 de Ioniţă Zugravu. Desenul fin, compoziţia amplă şi echilibrată, coloritul bogat şi armonios al icoanelor din Şchei reflectă, în raport cu icoanele de la Nicula, o stăpânire superioară a mijloacelor de exprimare artistică. Icoane ce o reprezintă pe Maica Domnului, cu salbe de bani mari de aur, pictate pe unul sau două şiruri în jurul gâtului, prezintă aceste elemente de port popular muscelean sau brănean.
În zona Sebeş-Alba se dezvoltă încă din sec. al XVIII-lea două importante centre, atât prin vechimea meşteşugului, cât şi prin frumuseţea picturii. Acestea sunt Laz şi Lancrăm.
Icoanele de Lancrăm se remarcă prin coloritul stins cu fond alb, la cele mai vechi şi cu fond albastru la cele mai noi. Caracteristic pentru aceste icoane este dimensiunea relativ mică a acestora şi faptul că în cadrul lor apar mai multe personaje decât la Nicula.
În jurul Sibiului au fost identificate numeroase centre de pictură pe sticlă, precum Poiana Sibiului, Sălişte, Răşinari, Miercurea, Rahău, Săcădate, etc.
Pictura în regiunea Sibiului se distinge atât printr-un colorit remarcabil în care strălucirea auriului se îmbină cu roşu şi verde, cât şi prin fineţea şi expresivitatea desenului.
În sec. XIX ia amploare şi activitatea centrelor din Ţara Oltului. Aici au lucrat câţiva iconari renumiţi, ale căror nume au putut fi identificate, în mare parte, datorită lucrărilor datate şi semnate.
Unul dintre cei mai însemnaţi este Savu Moga; venit din Gherla, el s-a stabilit în 1843 în satul Arpaşul de Sus, unde a lucrat tot restul vieţii. Se presupune că la venirea lui în Arpaş, stăpânea deja acest meşteşug. Arta lui Savu Moga se eliberează de exigenţele simetriei şi de preocupările decorative, în favoarea elementelor de naraţie pe care le conţine tema. Icoanele sale se remarcă prin eleganţa desenului, varietatea coloritului, dezvoltarea compoziţiilor pe mai multe registre. Temele preferate sunt „Naşterea”, „Sf. Gheorghe” şi „Învierea”.
Colecţia muzeului deţine 26 de piese semnate de Savu Moga. Unele dintre acestea fac parte din valoroasa colecţie a lui Constantin I. Brăiloiu, din care se mai păstrează 37 piese.
Cel mai original dintre zugravii de icoane este însă Matei Ţîmforea. Elev a lui Savu Moga, el se manifestă într-o manieră proprie. Lucrează în satul Cârţişoara pictând prima lui icoană pe la 1859.
Temele sale preferate sunt ample şi tratează subiecte precum „Facerea Lumii”, „Raiul”, „Judecata de Apoi”, „Patimile lui Iisus”, „Cina cea de taină”, „Sf.Ilie”.
Ţîmforea dă dovadă de multă fantezie şi îndrăzneală în modul în care-şi concepe scenele, folosind personaje multe (luate din realitatea cotidiană - bărbaţi şi femei îmbrăcaţi după moda epocii, muzicanţi, un Adam care ară, o Evă care toarce, etc), îngeri, animale fantastice, dispuse pe mai multe registre suprapuse.
Cromatica este foarte personală, dominată de tonuri de roşu şi albastru intens. Chipurile exprimă gingăşie şi personalitate, încadrate de elemente decorative geometrice şi florale. Matei Ţîmforea reuşeşte poate cel mai bine să redea sugestiv stări sufleteşti sau trupeşti: durerea, spaima, seninătatea, sfinţenia, veselia, nepăsarea, violenţa ce se oglindesc pe chipurile oamenilor, sfinţilor sau diavolilor din icoanele sale. 18 icoane pe sticlă şi 5 icoane pe lemn pe care muzeul le tezaurizează sunt atribuite fie lui Matei Ţîmforea, fie şcolii de iconari pe care el a înfiinţat-o.
O notă aparte este remarcată la icoanele din zona Făgăraşului, la care se folosea sticla de glăjă (sticlă subţire de 0,5-1,5 mm, ce conţinea numeroase bule de aer şi „noduleţe, datorate imperfecţiunilor” tehnicii de înmuiere, topire şi de întindere a pastei), produsă în ateliere manufacturiere din Transilvania. Suprafaţa sticlei devenea astfel vălurită, dând în acelaşi timp icoanei o vibraţie deosebită.
Icoanele pe lemn, în număr de 500 de piese constituie o altă categorie de obiecte tezaurizate şi valorificate în importante expoziţii naţionale şi internaţionale.
De altfel din acest fond face parte şi cel mai vechi obiect. Acesta este o icoană a Sfântului Nicolae (R 117), datată 1698.
Icoana de pe teritoriul României, ca şi cele din tot Orientul ortodox, îşi are originea şi determinantele artistice, bizantine. Meşteşugul zugrăvirii de icoane pe lemn a fost practicat şi perpetuat mai ales în mediile mănăstireşti, în ateliere deservite de călugări.
Spre deosebire de icoanele ruseşti sau greceşti, care sunt mai ermetice sau mai abstracte, icoanele româneşti păstrează un echilibru între conţinut şi formă.
Preluând tehnica seculară şi iconografia bizantină cu legile ei severe, iconarii români au conferit operelor lor, cu sau fără ştiinţă, ce era mai apropiat sensibilităţii lor.
Icoanele din Muntenia sunt monumentale, solemne, cu o expresie austeră şi un colorit sobru. Cele din Moldova se remarcă prin graţie şi colorit mai viu.
În Maramureş domină un grafism accentuat de un lirism naiv, iar cromatica este ceva mai ştearsă.
În Transilvania asistăm la izbucnirea violentă a culorilor şi a unui grafism viguros.
În Banat se constată un desen manierist, fin şi un colorit temperat, fără exaltarea petei de culoare.
O tip aparte de obiecte îl constituie crucile de mână şi pristolnicele, în număr de 500 de exemplare, în marea lor majoritate din lemn, obţinute prin achiziţii şi donaţii.
În mod special se remarcă donaţiile lui Marian şi Luminiţa Iacob (185 piese de sec. XIX şi XX din zona Munteniei) şi valoroasa colecţie a lui Constantin Movileanu-Bobulescu (8 piese de sec. XIX din Moldova). Folosite pentru sfinţirea prescurilor, pristolnicele se remarcă prin diversitatea de forme pe care o iau. Cele mai multe dintre pristolnice au forma unor troiţe cu 3 până la 5 braţe, ornamentate prin crestare (Oltenia, Transilvania) şi prin pictare cu pensula (Muntenia, S. Olteniei, Maramureş). Alte pristolnice au forma unor iconiţe, reprezentând-o de cele mai multe ori pe Maica Domnului cu Pruncul (Muntenia), pe Iisus Binecuvântând (Transilvania), pe Sfinţii Mucenici şi Heruvimi (Oltenia, Muntenia).
O categorie aparte o constituie pristonicele circulare din Moldova, din donaţia preotului Constantin Bobulescu. Acestea au aparţinut străbunicului donatorului, cunoscut prescurar din Iaşi, pe numele său Costache Movileanu. Toate pristolnicele au inscripţii cu litere chirilice, sculptate îngrijit şi cu un bun simţ al proporţiilor.
Cruci de piatră, cruci de argint, cruci de mormânt, obiecte de cult (sfeşnice, potire, candele), dar şi cărţi religioase completează tipologia pieselor Colecţiei Religioase.
Tematica sculpturii populare în piatră se leagă de celelalte genuri ale artei populare, ca de exemplu pictura murală religioasă sau a icoanelor pe lemn. Schematismul hieratic ce subliniază ascetismul sau suferinţa, dictate de doctrina bisericească, este în repetate rânduri, anulat de realismul, naiv dar puternic al personajelor. Acestea sunt prezentate sub forme ce vădesc, prin detalii de îmbrăcăminte şi atitudine, asemănări cu personaje din viaţa cotidiană, modele din imediata apropiere a creatorilor. Astfel, Fecioara Maria este îmbrăcată cu fustă şi cămaşă încreţită, fotă şi mărgele la gât, Sfânta Elena are opreg cu franjuri, Sfânta Filofteia este o ţărancă simplă ce transportă apa cu găleata, Adam poartă opinci cu nojiţe, etc.
Colecţia muzeului deţine aproape 70 de exemplare de cruci de piatră, achiziţionate din judeţul Ilfov (sat Dobroeşti), Ialomiţa (sat Alexeni – cca. 50 de piese), Hunedoara (satele Gurasada şi Lunca Moţilor), Alba (sat Ţebea) şi Bistriţa – Năsăud (sat Livezi).
Fondul de cărţi religioase numără 6 exemplare ale Noului Testament, Biblia (3 exemplare), 10 cărţi de rugăciune
În anul 1997, colecţia s-a îmbogăţit cu un fond de excepţie de 20 de manuscrise religioase, opera miniaturistului Picu Pătruţ (1818-1872). Ţăran autodidact, originar din Sălişte, Sibiu, călugărit în 1849 la Mănăstirea Cheia şi înapoiat apoi în satul său natal, Picu Pătruţ a creat o operă unică în tezaurul artei noastre. Miniaturist, imnograf şi imnolog, copist al unor lucrări de seamă ale înaintaşilor şi contemporanilor săi, Picu Pătruţ este un reprezentant remarcabil al geniului popular românesc din secolul trecut. Opera sa cuprinde versuri originale, în stil popular, descriind vieţile sfinţilor şi evenimentele principale ale Vechiului şi Noului Testament, dar şi versuri cu caracter social, moral şi patristic preluate din creaţia unor antecesori sau contemporani, ca Anton Pann, Ioan Tincovici, Ioan Barac, Vasile Aaron, etc.
Meşteşugul pictării icoanelor pe sticlă, în România a apărut şi s-a dezvoltat ca meşteşug specializat, practicat în centre de iconari răspândite în toată Transilvania, dar şi în Moldova.
Problema zugrăvirii icoanelor pe sticlă nu poate fi elucidată independent de dezvoltarea acestui meşteşug în alte ţări. În aproape toate ţinuturile muntoase ale Europei Centrale (Alsacia, Bavaria, Elveţia, Tirol, Austria de Sus, Boemia, Moravia, Slovacia) este întâlnită arta picturii pe sticlă.
La noi, acest fenomen a luat un caracter de legendă, ale cărui origini au legătură cu un miracol de la sfârşitul sec. al XVII-lea petrecut la Mânăstirea Nicula, din apropierea oraşului Gherla, jud. Cluj.
Se spune că în 1699 o icoană a Sfintei Marii ar fi lăcrămat. Apoi ţăranii şi-au dorit să aibă şi ei copii ale acestei icoane şi le-au creat ei înşişi.
Trebuie totuşi menţionat că răspândirea picturii pe sticlă în Transilvania nu se datorează atât tehnicii specifice ce are la bază copierea unui singur model, ci mai ales condiţiilor social-culturale din Ardeal, la acea epocă. După includerea Transilvaniei în 1699 în Imperiul Austro-Ungar, dezvoltarea culturală a poporului român s-a raportat la circulaţia unor forme de artă şi cultură proprii Europei Centrale, modelată totuşi într-un spirit propriu naţional, ce exprimă mentalitatea şi sensibilitatea satului tradiţional român. Întrebuinţate iniţial ca imagini religioase, icoanele pe sticlă devin, spre sfârşitul sec. XVIII, elemente de decor al interioarelor ţărăneşti.
Simţul decorativ înnăscut al ţăranului român se manifestă prin folosirea unei suprafeţe geometrice pentru o anumită temă. O particularitate a icoanei româneşti pe sticlă o constituie motivele florale şi geometrice ale decoraţiei. Un alt element specific al icoanelor româneşti îl reprezintă simetria compoziţiilor decorative, în sensul unui echilibru în raport cu centrul.
Figurile sfinţilor şi vestimentaţia acestora se face de obicei prin suprafeţe mari, umplute de culoare.
Icoanele zugrăvite de meşterii din Transilvania reprezintă sfinţi obişnuiţi în casa ţăranului, realizaţi într-o manieră proprie ce reflectă profunzimea sufletului acestora. Este impresionantă varietatea chipurilor, expresie a iconografiei ortodoxe, cu diferenţe de la un centru la altul, de la o şcoală la alta.
Gama tematică varia în funcţie de centru, repetând până la saturaţie anumite chipuri lucrate după şablon (numit la Nicula „tipar” sau „izvod” în Şcheii Braşovului); în acelaşi timp erau prezentate şi aspecte originale atât ca subiect, cât şi ca mod de abordare al acestuia. Un astfel de exemplu îl constituie izvoadele lui Matei Ţîmforea din Cîrţişoara, în care apar elemente locale întâlnite în viaţa de zi cu zi a lumii satului: oameni în costume populare, căruţe de tip ţărănesc ardelean, mori de apă, case, animale trăgând la plug, femei torcând, copii în leagăn, etc. Aceste componente sunt întotdeauna transpuse în plan secundar faţă de tema principală. De asemenea, meşterii iconari introduc în structura compoziţiei elemente precum, reprezentanţi ai puterii, incluşi în lumea Iadului ca personaje damnate, scene de familie (Maica Domnului alăptându-L pe Iisus – R 985). Elemente florale sau fundalul cu cer înstelat, ca şi chenarele dau o notă proprie unor centre sau lucrări ale unor meşteri cunoscuţi.
Principalele centre de iconari cunoscute şi reprezentate în colecţia muzeului sunt cele de la Nicula, (Cluj), Laz şi Lancrăm (Alba), Şcheii Braşovului (Braşov), Sibiu şi Făgăraş.
Meşterii iconari erau în general „zugravi de biserici de ţară” sau „popi” (călugări). Sunt cunoscute însă şi numeroasele cazuri ale mirenilor grupaţi în echipe sau pe familii.
Numele multor artişti iconari s-a pierdut în neantul vremurilor, arta lor rămânând anonimă, dedicată doar lui Dumnezeu. Există însă şi iconari ce încep să-şi asume creaţia, semnându-şi şi datându-şi lucrările. Astfel de nume, precum Savu Moga sau Matei Ţâmforea dăinuiesc înregistrate în panteonul marilor creatori, rămânând vii în conştiinţa urmaşilor prin opera lor, conservată în cea mai mare parte în muzee sau biserici.
Icoanele din Şcheii Braşovului sunt în genere datate şi semnate, cea mai veche cunoscută fiind cea a „Maicii Domnului cu Pruncul”, zugrăvită în 1780 de Ioniţă Zugravu. Desenul fin, compoziţia amplă şi echilibrată, coloritul bogat şi armonios al icoanelor din Şchei reflectă, în raport cu icoanele de la Nicula, o stăpânire superioară a mijloacelor de exprimare artistică. Icoane ce o reprezintă pe Maica Domnului, cu salbe de bani mari de aur, pictate pe unul sau două şiruri în jurul gâtului, prezintă aceste elemente de port popular muscelean sau brănean.
În zona Sebeş-Alba se dezvoltă încă din sec. al XVIII-lea două importante centre, atât prin vechimea meşteşugului, cât şi prin frumuseţea picturii. Acestea sunt Laz şi Lancrăm.
Icoanele de Lancrăm se remarcă prin coloritul stins cu fond alb, la cele mai vechi şi cu fond albastru la cele mai noi. Caracteristic pentru aceste icoane este dimensiunea relativ mică a acestora şi faptul că în cadrul lor apar mai multe personaje decât la Nicula.
În jurul Sibiului au fost identificate numeroase centre de pictură pe sticlă, precum Poiana Sibiului, Sălişte, Răşinari, Miercurea, Rahău, Săcădate, etc.
Pictura în regiunea Sibiului se distinge atât printr-un colorit remarcabil în care strălucirea auriului se îmbină cu roşu şi verde, cât şi prin fineţea şi expresivitatea desenului.
În sec. XIX ia amploare şi activitatea centrelor din Ţara Oltului. Aici au lucrat câţiva iconari renumiţi, ale căror nume au putut fi identificate, în mare parte, datorită lucrărilor datate şi semnate.
Unul dintre cei mai însemnaţi este Savu Moga; venit din Gherla, el s-a stabilit în 1843 în satul Arpaşul de Sus, unde a lucrat tot restul vieţii. Se presupune că la venirea lui în Arpaş, stăpânea deja acest meşteşug. Arta lui Savu Moga se eliberează de exigenţele simetriei şi de preocupările decorative, în favoarea elementelor de naraţie pe care le conţine tema. Icoanele sale se remarcă prin eleganţa desenului, varietatea coloritului, dezvoltarea compoziţiilor pe mai multe registre. Temele preferate sunt „Naşterea”, „Sf. Gheorghe” şi „Învierea”.
Colecţia muzeului deţine 26 de piese semnate de Savu Moga. Unele dintre acestea fac parte din valoroasa colecţie a lui Constantin I. Brăiloiu, din care se mai păstrează 37 piese.
Cel mai original dintre zugravii de icoane este însă Matei Ţîmforea. Elev a lui Savu Moga, el se manifestă într-o manieră proprie. Lucrează în satul Cârţişoara pictând prima lui icoană pe la 1859.
Temele sale preferate sunt ample şi tratează subiecte precum „Facerea Lumii”, „Raiul”, „Judecata de Apoi”, „Patimile lui Iisus”, „Cina cea de taină”, „Sf.Ilie”.
Ţîmforea dă dovadă de multă fantezie şi îndrăzneală în modul în care-şi concepe scenele, folosind personaje multe (luate din realitatea cotidiană - bărbaţi şi femei îmbrăcaţi după moda epocii, muzicanţi, un Adam care ară, o Evă care toarce, etc), îngeri, animale fantastice, dispuse pe mai multe registre suprapuse.
Cromatica este foarte personală, dominată de tonuri de roşu şi albastru intens. Chipurile exprimă gingăşie şi personalitate, încadrate de elemente decorative geometrice şi florale. Matei Ţîmforea reuşeşte poate cel mai bine să redea sugestiv stări sufleteşti sau trupeşti: durerea, spaima, seninătatea, sfinţenia, veselia, nepăsarea, violenţa ce se oglindesc pe chipurile oamenilor, sfinţilor sau diavolilor din icoanele sale. 18 icoane pe sticlă şi 5 icoane pe lemn pe care muzeul le tezaurizează sunt atribuite fie lui Matei Ţîmforea, fie şcolii de iconari pe care el a înfiinţat-o.
O notă aparte este remarcată la icoanele din zona Făgăraşului, la care se folosea sticla de glăjă (sticlă subţire de 0,5-1,5 mm, ce conţinea numeroase bule de aer şi „noduleţe, datorate imperfecţiunilor” tehnicii de înmuiere, topire şi de întindere a pastei), produsă în ateliere manufacturiere din Transilvania. Suprafaţa sticlei devenea astfel vălurită, dând în acelaşi timp icoanei o vibraţie deosebită.
Icoanele pe lemn, în număr de 500 de piese constituie o altă categorie de obiecte tezaurizate şi valorificate în importante expoziţii naţionale şi internaţionale.
De altfel din acest fond face parte şi cel mai vechi obiect. Acesta este o icoană a Sfântului Nicolae (R 117), datată 1698.
Icoana de pe teritoriul României, ca şi cele din tot Orientul ortodox, îşi are originea şi determinantele artistice, bizantine. Meşteşugul zugrăvirii de icoane pe lemn a fost practicat şi perpetuat mai ales în mediile mănăstireşti, în ateliere deservite de călugări.
Spre deosebire de icoanele ruseşti sau greceşti, care sunt mai ermetice sau mai abstracte, icoanele româneşti păstrează un echilibru între conţinut şi formă.
Preluând tehnica seculară şi iconografia bizantină cu legile ei severe, iconarii români au conferit operelor lor, cu sau fără ştiinţă, ce era mai apropiat sensibilităţii lor.
Icoanele din Muntenia sunt monumentale, solemne, cu o expresie austeră şi un colorit sobru. Cele din Moldova se remarcă prin graţie şi colorit mai viu.
În Maramureş domină un grafism accentuat de un lirism naiv, iar cromatica este ceva mai ştearsă.
În Transilvania asistăm la izbucnirea violentă a culorilor şi a unui grafism viguros.
În Banat se constată un desen manierist, fin şi un colorit temperat, fără exaltarea petei de culoare.
O tip aparte de obiecte îl constituie crucile de mână şi pristolnicele, în număr de 500 de exemplare, în marea lor majoritate din lemn, obţinute prin achiziţii şi donaţii.
În mod special se remarcă donaţiile lui Marian şi Luminiţa Iacob (185 piese de sec. XIX şi XX din zona Munteniei) şi valoroasa colecţie a lui Constantin Movileanu-Bobulescu (8 piese de sec. XIX din Moldova). Folosite pentru sfinţirea prescurilor, pristolnicele se remarcă prin diversitatea de forme pe care o iau. Cele mai multe dintre pristolnice au forma unor troiţe cu 3 până la 5 braţe, ornamentate prin crestare (Oltenia, Transilvania) şi prin pictare cu pensula (Muntenia, S. Olteniei, Maramureş). Alte pristolnice au forma unor iconiţe, reprezentând-o de cele mai multe ori pe Maica Domnului cu Pruncul (Muntenia), pe Iisus Binecuvântând (Transilvania), pe Sfinţii Mucenici şi Heruvimi (Oltenia, Muntenia).
O categorie aparte o constituie pristonicele circulare din Moldova, din donaţia preotului Constantin Bobulescu. Acestea au aparţinut străbunicului donatorului, cunoscut prescurar din Iaşi, pe numele său Costache Movileanu. Toate pristolnicele au inscripţii cu litere chirilice, sculptate îngrijit şi cu un bun simţ al proporţiilor.
Cruci de piatră, cruci de argint, cruci de mormânt, obiecte de cult (sfeşnice, potire, candele), dar şi cărţi religioase completează tipologia pieselor Colecţiei Religioase.
Tematica sculpturii populare în piatră se leagă de celelalte genuri ale artei populare, ca de exemplu pictura murală religioasă sau a icoanelor pe lemn. Schematismul hieratic ce subliniază ascetismul sau suferinţa, dictate de doctrina bisericească, este în repetate rânduri, anulat de realismul, naiv dar puternic al personajelor. Acestea sunt prezentate sub forme ce vădesc, prin detalii de îmbrăcăminte şi atitudine, asemănări cu personaje din viaţa cotidiană, modele din imediata apropiere a creatorilor. Astfel, Fecioara Maria este îmbrăcată cu fustă şi cămaşă încreţită, fotă şi mărgele la gât, Sfânta Elena are opreg cu franjuri, Sfânta Filofteia este o ţărancă simplă ce transportă apa cu găleata, Adam poartă opinci cu nojiţe, etc.
Colecţia muzeului deţine aproape 70 de exemplare de cruci de piatră, achiziţionate din judeţul Ilfov (sat Dobroeşti), Ialomiţa (sat Alexeni – cca. 50 de piese), Hunedoara (satele Gurasada şi Lunca Moţilor), Alba (sat Ţebea) şi Bistriţa – Năsăud (sat Livezi).
Fondul de cărţi religioase numără 6 exemplare ale Noului Testament, Biblia (3 exemplare), 10 cărţi de rugăciune
În anul 1997, colecţia s-a îmbogăţit cu un fond de excepţie de 20 de manuscrise religioase, opera miniaturistului Picu Pătruţ (1818-1872). Ţăran autodidact, originar din Sălişte, Sibiu, călugărit în 1849 la Mănăstirea Cheia şi înapoiat apoi în satul său natal, Picu Pătruţ a creat o operă unică în tezaurul artei noastre. Miniaturist, imnograf şi imnolog, copist al unor lucrări de seamă ale înaintaşilor şi contemporanilor săi, Picu Pătruţ este un reprezentant remarcabil al geniului popular românesc din secolul trecut. Opera sa cuprinde versuri originale, în stil popular, descriind vieţile sfinţilor şi evenimentele principale ale Vechiului şi Noului Testament, dar şi versuri cu caracter social, moral şi patristic preluate din creaţia unor antecesori sau contemporani, ca Anton Pann, Ioan Tincovici, Ioan Barac, Vasile Aaron, etc.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
