Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Muzeul Etnografic, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială a fost înființat prin Decretul Regal nr. 2.777 din 13 iulie 1906, la conducerea căruia, la propunerea ministrului Instrucțiunii și Cultelor, Mihail Vlădescu, de la 1 octombrie 1906, a fost numit Alexandru Tzigara - Samurcaș.

Muzeul Etnografic, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială a funcționat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea „neo-românească” a Muzeului de la Șosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureștenii. Dar finalizarea construcției va aștepta câteva decenii, având de înfruntat adversitățile vremurilor și ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea și până în prezent, Muzeul de la Șosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoțind și reflectând construcția națională și vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înființarea instituțională a muzeului, curând după apariția Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcției naționale, Țăranul devine deja o referință simbolică centrală a identității noastre iar cultura țărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orășeni. Pentru a da un impuls „industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenței produselor străine (la modă și, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanță pentru organizarea unor expoziții în care să intre și produse ale industriei casnice țărănești. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, „exposițiunea națională de la Moșii de vite, de flori, de legume, de produse agricole și industriale”. Apar primele colecții private, expoziții naționale și participări ale României la expozițiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu național, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
„Pentru a schița un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi niște strămoși” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Național al Țăranului Român. Iar acest strămoș îndepărtat a fost Muzeul Național de Antichități (înființat în 1864 de același Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, „o secțiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în țară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecția locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecțiile MȚR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine și fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaș să se întrebe, retoric: „Suntem vrednici de un muzeu național?”. Și să se străduiască o viață întreagă pentru a răspunde afirmativ și a realiza acest deziderat al unui „adevărat muzeu național”.

Prima sa formă este aceea a „Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaș o considera „prolixă și inutil de complicată”. Viziunea despre menirea și amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată și prin schimbarea denumirii muzeului în „Muzeul de Etnografie și Artă Națională” iar apoi în „Muzeul de Artă Națională Carol I”. Arta țărănească devenise națională !

Muzeul de la Șosea își va continua periplul istoric și după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mișcării Revoluționare și Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al președintelui Nicolae Ceaușescu. Colecțiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Știrbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănățeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aștepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluția din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleșu, face un nou act întemeietor numindu-l – și la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înființatului Muzeu al Țăranului Român.
„Începem să facem liste de nume pentru noul muzeu – își aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Știu precis că Horia le numerotase și că ajunsesem la vreo douăzeci și ceva de nume. Muzeul Țăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puțin în primii ani, pe mulți i-a enervat. Țăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ și politic incorect, pretindeau alții. Mai târziu ne-a părut și nouă rău că nu i-am zis Muzeul Țăranului, pur și simplu.” Iar mai departe: „După un an și ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu național de arte și tradiții. Renunțăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Țăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, țăranul așa cum este – declara Bernea –, dar vom înțelege ce s-a întâmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradițional”. Deschis la prefaceri și la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Țăranului Român ține deci să păstreze o ancorare fermă și permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un „muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viața și creația comunităților țărănești din anumite zone și epoci determinate ale țării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradițional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă țăranul”. Muzeul Țăranului Român este astfel muzeul unei spiritualități oarecum atemporale, de care inițiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiți și pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaștere internațională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expozițiile temporare și colecțiile sale vechi dar și recente, prin târgurile sale deja tradiționale și promovarea „produselor țăranului român”, prin activitățile sale cu copiii și, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acțiunilor sale culturale (lansări de carte și dezbateri, concerte și filme antropologice, colocvii și seri culturale etc.) Muzeul Național al Țăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.
 

Ierarhii de lumină
Pictură pe sticlă de Maria Constantinescu
13-23 mai 2021




Muzeul Naţional al Țăranului Român vă așteaptă joi, 13 mai 2021, de la ora 17.00, la sala Acvariu, la vernisajul expoziției de pictură pe sticlă realizată de Maria Constantinescu, Ierarhii de lumină.


„Doamna Maria Constantinescu, artist plastic, membră UAPB, a inventat un stil unic – inconfundabil. A plecat de la tradiție şi a ajuns la modernitate, la simbol. Acest fapt îl recunosc toți criticii de artă care au scris despre ea şi despre lucrările ei, Vasile Drăguț, Nicolae Steinhardt, Alexandru Balaci, Ricardo Barletta, Cornel Antim, Luiza Barcan, Françoise Bornardele, Franz Grishaufer, Paul Barbăneagră, Horia Roman Patapievici şi alții. Maria Constantinescu a avut onoarea ca despre ea să scrie unul dintre cei mai mari critici de artă ai Europei, considerat papa istoriei artelor, Giulio Carlo Argan, acest fapt reprezentând cel mai mare premiu acordat unui artist. Are onoarea să fie academician Burchardt şi membră a Academiei artelor tradiționale din România. A expus în muzee importante din țară şi străinătate şi are lucrări în colecții de stat şi particulare, cum ar fi, de exemplu, o compoziție zodiacală la Casa Regală a Spaniei, despre care Regina Spaniei a spus: iată ceva nou sub soare!“ (Răzvan Theodorescu)

„Maria Constantinescu și-a ales drumul său în artă. Ceea ce creează ea o exprimă în cel mai profund sens al cuvântului, pentru că arta ei i se aseamănă. Este o artă solară, prin care creatoarea caută să își înalțe privirea către Dumnezeu (care, așa cum înțeleg eu, pentru ea înseamnă iubirea și lumina divină, soarele care ne luminează sufletul și spiritul, astfel încât să iertam și să iubim necondiționat). Artista o face, pornind de la ceea ce a învățat, încercând să își cunoască rădăcinile spirituale ale nației din care face parte, cu speranța că, pe această cale, vom putea crea între noi pace, dragoste și armonie. Înțelegerea tradiției este un demers intelectual, dar și unul care transcende rațiunii. Nu e, întotdeauna, nevoie de explicații savante, pentru a te apropia de tradiție. Maria Constantinescu a ajuns și acolo, dar a pornit de la o cunoaștere empirică, în comunitatea argeșeană în care s-a născut. Pe această temelie se așază arta ei, care îndrăznește să privească spre Soarele dumnezeirii. Și nu o poate face altfel, decât prin captarea luminii. Probabil, din acest motiv, sticla este unul dintre materialele preferate pe care le modelează artista și prin intermediul căruia găsește calea ei proprie de a îmblânzi lumea obiectuală de care e înconjurată. Culorile nu blochează drumul luminii, ci doar o filtrează, în grade și proporții diferite. Chiar și când lumina nu este, în unele cazuri, personajul principal al artei sale, când obiecte care nu sunt translucide își găsesc loc printre martorii existenței sale, căreia îi este atât de mult dedicată, Maria Constantinescu găsește calea pentru a transforma, în mod miraculos, și aceste creații în căutători ai luminii. Culoarea Mariei se atașează de material doar pentru a-i conferi un sens al unei neștiute căutări către lumină, pe un drum pe care doar artista îl cunoaște. Numai așa se poate explica senzația de soare, de libertate luminoasă pe care o trăiești atunci când te afli în preajma lucrărilor Mariei Constantinescu.
Dacă tot acest efort al artistei – care presupune foarte multă trudă fizică, dar care rămâne neștiută pentru privitor, pentru că ea nu se cramponează de torsiunile pe care le îndură materialele, nu le consemnează trecerea, nu vrea să demonstreze cât este de greu să fii artist, încercând, doar, să le îndrepte către direcția privirii sale – ar fi fost unul menit să se oprească la materie, artista și-ar fi trădat năzuințele. Dar ea reușește să sublimeze materia, transformând, în mod miraculos, totul, în lumina care ne inundă nu doar privirea, ci și sufletul. Nu este lumina ucigătoare, a soarelui nemilos, care pârjolește totul, ci aceea pe care se pare că numai Dumnezeu o poate transmite spre noi, lumina unui Soare îmblânzit de privirea plină de speranță a artistei, de rugăciunile pe care ea le înalță, zilnic, spre Dumnezeu (lumina și iubire ...). Despre această lumină vorbește întreaga artă a Mariei Constantinescu, indiferent cum și-a intitulat ea ciclurile de lucrări care au grupat, de-a lungul anilor, teme sau tehnici diverse. Este o lumină care o înnobilează pe ea și care ne oferă alegerea unei căi la capătul căreia să ne putem afla împlinite propriile speranțe de mai bine, de mai frumos, de viață.“ (Virgil Ştefan Niţulescu)

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Acvariu, în perioada 14-23 mai 2021, de marți până duminică, între orele 10.00 şi 18.00. Intrarea este liberă.

 




înapoi la pagina principală
 
inchis