To Virtual Tour
Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.



Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvîntul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.


Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzică şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viaţă printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...


Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.


Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Ţăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi "instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl "îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.


Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţă de aprofundare lipsită de suficienţa ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.


Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplina experimentului...


Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care

o caut, este inutil.



Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie "tare" şi articulaţie "slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerenţa formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor "tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.


Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.


Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?


Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.


Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.


Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?



(fragmente din "Câteva gânduri despre cantitati, mentalitate si încrucisare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Taranului Român, 1993)



Sărbătorile lunii noiembrie




8 noiembrie: Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gabriil (Hranghelul); Năpustitul areţilor

Îngerii sunt duhurile slujitoare lui Dumnezeu. La început toţi îngerii au fost buni şi înţelepţi. După încercarea la care i-a supus Dumnezeu, înainte de Facerea Lumii, o parte din ei, cei conduşi de Lucifer, s-au răzvrătit. Atunci, spune Scriptura, a fost mare război în cer. Mihail şi îngerii cei buni au învins, iar cei răi au fost aruncaţi din cer şi au devenit demoni. Peste soborul îngerilor buni, Dumnezeu l-a rânduit, pe veci conducător, pe Arhanghelul Mihail.
În aceeaşi zi este sărbătorit şi Arhanghelul Gavriil, îngerul tălmăcitor al viselor şi vedeniilor. Gavriil vesteşte lui Ioachim şi Anei naşterea Mariei, Maica Domnului, tot el descoperă preotului Zaharia naşterea şi menirea lui Ioan Botezătorul, în fine, o anunţă pe Fecioara Maria că-l va aduce pe lume pe Domnul Hristos.

Despre Arhanghelul Mihail se crede că ar fi primul sfânt făcut de Dumnezeu. Căci ar fi fost mai întâi slugă la Diavol. Sfântul Petru l-a chemat să vină la partea cea bună, dar Arhanghelul Mihail a refuzat, socotindu-se prea păcătos. Într-o zi, se afla cu Diavolul la scaldă, iar Dumnezeu a îngheţat apa, să rămână Diavolul dedesubt şi să poată veni Mihail la el. Arhanghelul a început să zboare, dar Diavolul a spart gheaţa şi a încercat să-l prindă. Dumnezeu a poruncit Sfântului Ilie să-l trăsnească pe Drac. Aşa a ajuns Sfântul Mihail de-a dreapta lui Dumnezeu.
Sâmbătă, înainte de Hranghel, se fac moşi. De Hranghel fiecare om trebuie să aprindă o lumânare care îi va fi „lumina de veci“ în lumea de dincolo. Finii merg cu colăcei la naşi. Se amestecă berbecii cu oile. În acest scop se face turta areţilor (berbecilor) care se aruncă între oi. Dacă ea cade cu faţa în sus, oilor le va merge bine. Se serbează „cu desăvârşit nelucru“.
Arhanghelul Mihail ia sufletul omului în ceasul cel de pe urmă. În unele locuri se crede că este nu numai stăpân pe vieţile oamenilor, ci şi pe Lună şi Soare. Ba chiar şi peste Mamarca, nevasta lui Scaraoţchi. El taie cu sabia pânza norilor plini cu grindină. Se spune despre Arhanghelul Mihail şi despre Sfântul Ilie că ei, neluând canon pe pământ, sunt în cer cu trup viu, trup ce nu a avut parte de moarte chinuită. La Judecata de Apoi, sângele lor va arde pământul de şapte stânjeni şi îl va curăţi.
Despre Gavriil se spune că stăpâneşte ciuma, ca şi Sfântul Haralambie, şi că ar fi dat Maicii Domnului vestea naşterii lui Iisus.

11 noiembrie: Sfântul Mina; Sărbătoarea Tâlharilor

Sfântul Mina este protectorul păgubaşilor. Femeile merg la biserică şi lipesc de sfeşnice lumânări „întoarse“, cu feştilele în jos. Adică aşa să li se întoarcă şi lor acasă lucrurile furate…

12-14 noiembrie: Martinii de Toamnă

Martinii sunt patronii urşilor. Se sărbătoresc toamna şi iarna. Fiind animalul cel mai puternic din Carpaţi, ursul are parte de multă atenţie.

14 noiembrie: Filipii de Toamnă; Intrarea în Postul Crăciunului

Femeile sunt cele care ţin şi Filipii de Toamnă. Numărul Filipilor variază de la unu la şapte. Cine îi ţinte îşi apără casa de foc, stricăciuni, şerpi, strigoi, dar, mai ales, de pagubă de la lupi. De Filipi femeile fac numai mâncare, nimic altceva. Este cu totul neîngăduit să macini, să torci, să înţepi, să coşi. Cel mai rău este să coşi cu aţă roşie.
Începe vremea când lupii se împerechează. Lupoaicele caută tăciuni. Dacă ar găsi tăciuni, i-ar mânca şi s-ar prăsi mai bine. La românii din Balcani există o sărbătoare asemănătoare, purtând numele de Sfinţii Surghinaţi. Ca să se ferească de lup, femeile leagă foarfecele. Unele nu îşi piaptănă părul ca să se încurce cărările lupilor în pădure.
Înainte de a intra în Postul Crăciunului, oamenii fac petreceri mari. La petreceri trag cu puşca. Urmează un post de patruzeci de zile, cel mai lung după cel al Paştelui.

21 noiembrie: Ovidenia

Este ziua când Ioachim şi Ana au dus-o la Templu pe Fecioara Maria şi au încredinţat-o preotului Zaharia. Aici a rămas Fecioara timp de doisprezece ani. După ce a ieşit din Templu, a fost logodită cu dreptul Iosif, ruda sa în vârstă de 84 de ani.

Biserica sărbătoreşte intrarea în biserică a Fecioarei Maria. Se deschid cerurile, animalele vorbesc. Se fac praznice pentru cei care au murit de moarte năprasnică. Din această zi, femeile nu mai spală rufe la râu. Uşile şi ferestrele sunt unse cu usturoi. Nimeni nu munceşte. Se dau de pomană cană cu apă sau bragă, lumânare aprinsă şi colăcel.

25 noiembrie: Sfânta Ecaterina

O ţin mai ales femeile cu nume de Ecaterina, Caterina, Catalina. Nu muncesc deloc de frică să nu înnebunească. Se ştie că Sfânta este aspră.

30 noiembrie: Sfântul Andrei (Sântandrei); Ieşirea din Filipii de Toamnă

Se zice că Sfântul a fost copil părăsit de mamă, pus într-o albiuţă şi aruncat pe apă. O femeie l-a găsit şi l-a luat. Copilul a crescut şi făcea pe paznicul în livadă. Tatăl vitreg a venit într-o noapte să vadă şi el ce mai e pe acolo. Băiatul, fără să ştie, l-a împuşcat. S-a dus la preot să se mărturisească. Preotul i-a spus că păcatul este atât de mare încât nu poate fi curăţat decât prin foc. Andrei îl omoară pe preot. Caută altul şi sfârşitul este acelaşi. Se duce la un călugăr. Acesta îl păcăleşte să intre într-o fântână. Închide fântâna cu un lacăt şi pune deasupra un bolovan foarte mare. Cheia de la lacăt o aruncă într-o apă. După o sută de ani, nişte pescari aduc călugărului (care, culmea, mai trăieşte) câţiva peşti. Într-unul din peşti călugărul găseşte cheia. Trimite pe cineva să deschidă fântâna. Andrei este, şi el, încă viu. Îi pun în spinare o pereche de desagi plini cu bolovani şi îl trimit să pască oi până când oile cele albe vor deveni negre şi cele negre albe. Andrei pleacă, având bolovanii în spate şi oile în faţă. Întâlneşte un hoţ care îi spune că a omorât oamenii din trei sate şi merge să-i omoare şi pe cei din alt sat. Andrei ridică ciomagul şi îi dă hoţului una în cap. În clipa aceea oile îşi schimbă culorile. Dumnezeu îl iertase.
În noaptea de Sfântul Andrei, cohortele de duhuri necurate se dezlănţuie. Strigoii şi strigoaicele, călărind limbile de meliţă, se bat la hotare. Oamenii se apără cu usturoi tăvălit în funingine, mănâncă mujdei. Se pare că strigoiul vine la fereastră şi te întreabă: ai mâncat usturoi? Tu trebuie să mănânci, dar să nu-i răspunzi. Dacă îi răspunzi, amuţeşti.
Strigoii se fac din copii proveniţi din mariaje între rude, din copii nebotezaţi, lepădaţi, născuţi între tufe, din copii care, la naştere, au avut o bucată de placentă pe cap. Şi un adult poate să devină strigoi dacă îl muşcă un ţânţar în ziua de Sfântul Gheorghe, dacă jură strâmb sau are a face cu Diavolul. Noaptea de Sfântul Andrei este foarte bună de vrăji. În multe locuri se zice că Ursitoarele vin să vorbească cu fetele despre ursitul lor. Sfântul Andrei este pus în relaţie cu lupii; el e protectorul oamenilor atacaţi de lupi. De casele unde Sfântul Andrei are ţinere nu se apropie lupul. În această zi nu se dă nimic de împrumut. Copiii taie ramuri de măr, păr, prun şi le pun la înflorit să le aibă la Sfântul Vasile, când sorcovesc. De Sântandrei se ţine ultimul dintre Filipii de Toamnă.

Andrei, fiul lui Iona din Galileea şi fratele lui Petru, a fost ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul. După ce acesta îl botează pe Iisus în Iordan, Andrei îl urmează peste tot pe Mântuitor, fiind martorul minunilor pe care le săvârşeşte. Propovăduieşte credinţa lui Hristos în Balcani şi în ţinuturile Mării Negre. Sfârşeşte răstignit pe o cruce în formă de X, căreia i s-a dat numele de „crucea Sfântului Andrei“.


Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor românești




Back to main page
 
closed